Am rămas în urmă cu un articol, aşa că iată, am revenit astăzi, în forţă, ca să vă vorbesc despre ultima carte pe care am citit-o în 2020. După cum ştiţi, anul trecut am avut o provocare literară, pe care am reuşit să o duc la capăt până la urmă, şi mi-au mai rămas câteva zile din decembrie ca să citesc ce vreau eu. Şi cum mai erau doar trei zile, am zis să citesc o carte de poezii sau proză scurtă (cam între astea două oscilam), dar până la urmă am ajuns tot la Igor Guzun. După ce am citit „Iubi” şi „Bine”, am luat şi „Vinil Collection”, de curiozitate. Adevărul este că îmi place să citesc cărţile lui Igor Guzun, iar asta venind din partea mea, care nu citesc cărţi de poezii, e mare lucru. Îmi place stilul şi mai ales îmi place ce mă face să îmi amintesc, pentru că ne scrie despre chestii pe care nu le-am mai văzut de mult, compară mereu generaţiile şi tehnologia de acum cu ce exista înainte. Deşi unii dintre noi avem bunici şi părinţi care s-au modernizat odată cu vremurile, trebuie să recunosc că nu e uşor pentru nimeni să ţină pasul. Când eram prin clasa a V-a, m-am mutat la Bucureşti cu părinţii şi aici am descoperit primul meu computer. Mi-a luat ceva să mă învăţ cu el (nici azi nu sunt vreun geniu al computerelor), apoi să trec de la telefonul mobil cu taste şi ecran alb-negru (primul meu telefon mobil a fost un Alcatel, care iarna când ieşeam afară se stingea de la frig) la telefoanele smart, cu ecrane color şi cu caractaristici care fac şi unele laptopuri să fie invidioase. Ei bine, dacă pentru mine a fost greu, nu vreau să îmi imaginez cum a fost pentru ai noştri. Aşa că din când în când îmi place să citesc despre chestiile pe care le-am avut înainte de tehnologie. „Vinil Collection” este o carte care face exact asta, ne duce cu gândul la toate lucrurile care s-au schimbat în viaţa noastră.
„Vinil Collection” este, după cum ne zice şi titlul, o colecţie de 75 de texte scurte despre Moldova şi nu numai, este plină de idei emoţionante şi ne aduce aminte de tot ce era bun şi frumos înainte. De asemenea, încearcă să ne aducă aminte că toate lucrurile sunt trecătoare, totul în jurul nostru se schimbă, însă singurele lucruri care contează cu adevărat sunt dragostea, familia şi ţara. Printre lucrurile de care mi-am amintit cu drag citind această carte sunt ierbarele, oina, creta şi guma de mestecat (Turbo, în cazul meu, la asta m-am gândit). Am adorat pur şi simplu „Odă librarului şi bibliotecarului din copilăriile noastre”, deoarece spune exact ce am observat şi eu cu tristeţe în ultima vreme şi anume că librăriile au fost înlocuite de farmacii şi bănci, de parcă sufletul nu trebuie să ni-l tratăm din când în când cu câte o carte bună. Plină de jocuri de cuvinte, cartea asta m-a făcut să mă bucur de limba română şi de sensurile duble ale cuvintelor. Deşi copiii nu mai se joacă la fel cum făceam noi, nu se mai bucură de aceleaşi chestii şi nu mai sunt înconjuraţi de aceleaşi obiecte (chiar vorbeam cu o vecină zilele trecute despre păpuşile de plastic, care nu mişcau nici măcar ochii, dar care nouă ne plăceau şi în jurul cărora ţeseam adesea poveşti, care astăzi au fost înlocuite de păpuşi care mişcă mâinile şi picioarele şi chiar vorbesc), ei au rămas minunaţi. Probabil că aş putea vorbi la infinit despre diferenţele dintre generaţii, însă un lucru vreau să mai spun. Şi anume că deşi îmi e dor de copilărie, mă bucur de tehnologie şi de tot ce a adus ea în vieţile noastre şi ale copiilor noştri. Nu am fost niciodată împotriva tehnologiei, însă cartea asta, m-a făcut puţin nostalgică, aşa că pot spune că este o carte bună, deoarece m-a făcut să simt atâtea lucruri.
Recomand cartea asta tuturor celor care vor să îşi aducă aminte despre cum erau lucrurile pe vremuri, ca un fel de revenire în trecut, celor care vor să citească o carte despre dragoste, copilărie şi evoluţie, dar şi celor care caută să citească ceva drăguţ, o carte plină de sentimente, care ne face pe noi cititorii să simţim atâtea.