Când am auzit prima dată de romanul ăsta mi-a plăcut titlul. Am zis că cei care citesc (şi le mai place şi cafeaua) sunt cel puţin fericiţi. Fericiţi că au carte care le deschide o altă lume, fericiţi că au un moment să şi-l dedice şi atunci citesc. Îmi place să mă pierd în lumea cărţilor. Petrec ore întregi cu câte o carte pe care pur şi simplu nu am mai putut să o las din mâini şi da, mă simt fericită când citesc.
Romanul ăsta este surprinzător! De ce zic asta? Păi, în primul rând titlul romanului este, de fapt, numele unei cafenele literare. În al doilea rând, acesta nu este un roman dintre acelea în care se petrece o tragedie şi apoi personajele îşi revin şi trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi, este exact pe dos. După o grămadă de capitole triste (jur că mi se părea că o să termin cartea şi tipa o să îşi plângă în continuare de milă), apare o rază de speranţă, dar nu vă bucuraţi foarte tare că fericirea asta durează puţin. Sinceră să fiu cartea asta am început-o cu speranţă, dar la sfârşit m-a dus la exasperare! Oricum am zis destule şi nu vreau să stric plăcerea nimănui de a o citi.
Pentru cei care vor o poveste de dragoste neconvenţională, cum nu au mai citit în alte cărţi, aceasta este lectura perfectă. După mine cartea asta este o poveste de dragoste, dar nu foarte profundă; tind să cred că nici măcar despre o dragoste adevărată nu este vorba, ci doar o poveste despre supravieţuirea după o mare pierdere. Aşa că nu prea am nimerit-o cu cartea asta în luna în care sărbătorim dragostea. Dar pentru cei dornici de o poveste cu urcuşuri şi coborâşuri ca un montagne russe, asta este cartea perfectă!