Săptămâna trecută mă tot gândeam ce carte mică să iau să citesc, pentru că am cam rămas în urmă cu numărul de cărţi citite conform goodreads. Până acum am citit anul acesta peste 50 de cărţi, însă cumva se pare că nu este suficient pentru statisticile mele şi pentru promisiunea de a citi 100 de cărţi anul acesta. Deşi eu zic că am toate şansele, pentru că mai sunt destule zile (suntem abia la jumătatea anului) şi o bibliotecă de cărţi care mă aşteaptă să fie citite, plus (ca bonus) o provocare care nu mă lasă şi mă face să citesc cel puţin patru cărţi pe lună. Aşa că lucrurile stau bine deocamdată. Şi cum mă uitam eu aşa prin bibliotecă, îmi pică ochii de colecţia mea compusă din majoritatea cărţilor scrise de Eric-Emmanuel Schmitt şi mai exact pe „Milarepa”, fiind cea mai subţire dintre toate. Aşa că am fost super curioasă şi am luat-o la citit. Şi nu prea ştiu ce să spun despre această carte, decât că este o carte foarte interesantă din toate punctele de vedere, ba chiar mi se pare că această carte seamănă cu cărţile scrise de Paulo Coelho. Iar chestia asta nu este deloc un lucru rău (din punctul meu de vedere), pentru că eu sunt un mare fan al lui Paulo Coelho (după cum se poate vedea şi din header-ul bloggului), aşa că această carte merită momentele pe care le veţi petrece în compania ei, dacă veţi alege să îi daţi o şansă şi nu vă sperie subiectele „serioase” în literatură.
„Milarepa” este un nume. Este numele unuia dintre cei mai cunoscuţi yoghini. „Milarepa” este o carte despre budism şi despre iluminare şi meditaţie. Cartea începe cu visul unui parizian oarecare, pe nume Simon. Însă acesta nu este un vis oarecare, ci unul care se tot repetă. În vis Simon este o persoană care simte ură şi frustrare, căutând răzbunare şi încercând să găsească pe cineva cu gândul de a îl ucide. Simon nu înţelege visul, însă într-o zi, pe când se afla într-o cafenea, apare o femeie misterioasă care îi spune că trebuie să îşi spună povestea de o sută de mii de ori (nu mă întrebaţi ce este cu numărul ăsta, că nu am stat să investighez de ce o sută de mii şi nu un milion de ori). Femeia îi mai spune că el este, de fapt, Svastika, un tibetan care şi-a nedreptăţit nepotul, pe Milarepa, furându-i averea, astfel obligându-l pe acesta să folosească magia neagră pentru a se răzbuna. Însă după ce foarte multă lume moare din cauza vrăjilor făcute de acesta, Milarepa încearcă să obţină iertarea de la maestrul Marpa, căruia îi cere ajutorul. Ce este interesant însă este că, pe măsură ce povesteşte întâmplările, Simon vorbeşte despre el ca şi cum ar fi Svastika sau însuşi Milarepa. Este foarte interesant cum această metamorfoză nu deranjează cititorul, dar cumva intrigă. Deşi nu prea cunosc bine budismul tibetan, iar această carte este despre iluminarea prin suferinţă, lucru despre care, de asemenea, nu cunosc foarte multe, este o carte interesantă. Captivează cititorii prin felul în care este spusă povestea personajului principal. Ba chiar, pe la început, povestea lui Simon şi visul este interesantă şi misticul se împleteşte cu realul într-un mod foarte plăcut şi interesant. Şi lecţia pe care am învăţat-o din această carte este că dacă ne dorim să fim mai buni şi să ne simţim bine cu noi înşine trebuie să fim buni şi iubitori, chiar dacă viaţa e plină de greutăţi şi probleme.
Recomand cartea aceasta celor care au mai citit literatură care să aibă drept subiect budismul, celor care vor să citească o carte despre inutilitatea răzbunării şi consecinţele (pe termen lung) ale acesteia, dar şi celor care nu se sperie de o carte care poate nu pare uşoară la prima vedere, dar este interesantă şi uşor de înţeles pentru orice cititor.