Zilele trecute mă gândeam la ce carte să aleg să citesc mai departe, încercând să aleg una uşoară, pe care să o pot lua cu mine la mare şi de care să mă bucur, aşa că, citind descrierea de pe ultima copertă, unde este comparată această carte cu „Un bărbat pe nume Ove”, mi-am imaginat o aventură literară pe cinste, plus nişte zile cu mult râs şi voie bună, pentru că exact asta am simţit când am citit „Un bărbat pe nume Ove”. Ei bine, nu am găsit deloc ceea ce căutam. În primul rând, se vrea a fi simpatică cartea asta, dar sincer nici nu ştiam dacă să râd sau să plâng în timp ce o citeam (adică nici pe departe la fel de bine scrisă ca cea menţionată mai sus). În al doilea rând, cine naiba vrea să citească întâmplările unor bătrâni de la un cămin de bătrâni, care îşi aşteaptă moartea de la o zi la alta? Deprimantă ca naiba, abia aşteptam să reuşesc să o termin mai repede, că decât să mă amuz, mai că îmi venea să plâng. Partea proasă este că mai are şi o grămadă de pagini, adică vreo 500, deci nu prea a fost o alegere strălucită pentru a fi cărată în vacanţă după mine (aici recunosc că şi eu am greşit, pentru că ştiam de la început cât e de mare, că doar am văzut şi eu ce mi-am pus în bagaj, dar am sperat că mă va prinde şi mă voi distra atât de tare citind această carte, încât să nici nu simt cum trece timpul şi să ajung la sfârşit, aşa cum mi s-a întâmplat la „Un bărbat pe nume Ove”). Aşa că pe scurt pot spune despre cartea asta că a fost o ilustră pierdere de vreme, o carte pe care am cărat-o cam degeaba după mine la mare, pentru că şi când m-am întors abia m-am convins să o citesc până la capăt şi o carte de-a dreptul deprimantă pentru gustul meu.
„Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi 1/4” este, exact aşa cum zice şi titlul, un jurnal. Cea mai comică fază este că atunci când am făcut poza pentru articolul ăsta şi am încărcat-o pe blog nu am reuşit să îmi dau seama cine a scris cartea asta. Ca să fiu total sinceră cu voi, nici acum nu sunt 100% convinsă că autorul este cel pe care îl suspectez eu, adică chiar personajul principal, Hendrik Groen. D-asta nici la titlu nu am pus autorul şi după un mic research pe site-urile unde se vinde cartea asta am ajuns la concluzia că unii pun o liniuţă la numele autorului, în timp ce alţii au ajuns la aceeaşi concluzie, că acesta este chiar Hendrik Groen. Acum indiferent cum o fi, nici nu mă prea mai interesează, pentru că oricum nu e un nume pe care să vreau să îl ţin minte şi eventual să mai cumpăr vreodată cărţi scrise de el. Doamne fereşte! Aşa şi cum spuneam mai devreme, acesta este un jurnal, pe care Hendrik Groen, un bătrân care locuieşte într-un cămin de bătrâni, şi-l ţine, pentru a îl ajuta să nu uite ceea ce i se întâmplă şi, în acelaşi timp, să îl ajute să devină o persoană mai bună. Acţiunea se desfăşoară pe tot parcursul unui an şi asta înseană că descrie ce a făcut zi de zi în respectivul an, ba chiar zice că intenţionează să şi continuie (să ne ferească Dumnezeu de încă o carte de genul ăsta!), deşi undeva în adâncul sufletului sper ca asta să nu se întâmple vreodată. Acest Hendrik, de plictiseală, înfiinţează un club numit „Bătrân, dar nu mort”, împreună cu alţi bătrânei de la el din cămin, iar fiecare dintre ei trebuie să organizeze o ieşire o dată pe săptămână, ceva care să îi scoată din rutina zilnică şi să îi facă să îşi uite condiţia. Astfel grupul acesta de bătrânei se duc la Zoo, la un curs de gătit, joacă golf şi multe alte activităţi, care îi distrează. Toate aceste ieşiri îi fac pe ceilalţi locatari şi pe directoarea căminului să nu prea îi aibă la inimă, dar lor nu prea le păsa, intenţionând să îşi petreacă ultimele zile în cel mai frumos mod cu putinţă. Comparaţi adesea cu copiii, bătrânii din acest cămin sunt mofturoşi, bârfitori şi plini de figuri. Între noi fie vorba, nu ştiu ce naiba i-a venit autorului să îi descrie astfel pe bătrâni, deoarece nu toţi sunt aşa şi chiar dacă ar fi, mi se pare un mod lipsit de respect să vorbeşti astfel despre nişte oameni în vârstă şi despre problemele lor de sănătate. Dintre personaje nu mi-a plăcut niciunul, chiar nu am simţit empatie faţă de personaje şi nu mi-a plăcut deloc să citesc cartea asta. Şi din acest motiv abia am citit cartea asta, deşi am plimbat-o peste tot cu mine. Şi acum să fim sinceri: cine ar vrea să citească ce face zi de zi un bătrân, care nici măcar nu are familie şi care îşi aşteaptă resemnat moartea? Fiecare capitol a fost un chin pentru mine şi a trebuit să trag de mine ca să o termin. Probabil ca unii să mă contrazică şi să zică că este doar adevărul în ceea ce priveşte viaţa bătrânilor, dar sincer nu îmi place să citesc despre aşa ceva. În orice caz, a fost o carte deprimantă, deşi scria pe undeva că ar trebui să amuze. Pe mine nu m-a amuzat deloc şi oscilam între a râde şi a plânge. Am sfârşit prin a îmi plânge mie de milă că mi-am pierdut timpul cu aşa ceva.
Nu recomand cartea asta celor care deja sunt deprimaţi sau celor care au acasă bunici care nu prea se mai descurcă singuri, pentru că mai rău vă va întrista povestea asta, nu o recomand nici celor care iubesc jurnalele, pentru că un jurnal mai enervant de deprimant ca ăsta nici că am văzut şi nu o recomand nici fanilor cărţii „Un bărbat pe nume Ove”, pentru că aceea este o carte comică, pe când asta vă va întrista în loc să vă amuze (chiar nu am găsit nimic amuzant în cartea asta!).