Acum mulţi ani am auzit de cartea aceasta şi am zis că, deşi nu prea citesc jurnale şi memorii ale altor persoane, am zis că merită o şansă mai ales că auzisem o grămadă de chestii despre cartea asta şi mi-am propus ca într-o bună zi să mi-o cumpăr şi să o citesc. La ceva ani după asta, când eram la târgul Gaudeamus şi mă uitam printre cărţi, am văzut-o, dar cum cărţile de la Humanitas sunt destul de scumpe, am ezitat să o cumpăr. Dar chiar la sfârşitul târgului, o prietenă mi-a făcut o surpriză plăcută şi mi-a adus cadou această carte. Aşa de tare m-am bucurat încât nu cred că o să uit vreodată bucuria pe care am simţit-o când am primit această carte în dar, deşi, repet, nu ştiam foarte multe despre ea, doar câteva frânturi de informaţii din auzite. Şi au trecut o grămadă de ani de atunci şi iată că stând în casă zilele astea am descoperit-o în bibliotecă şi pentru că se potrivea cu provovarea lunii acesteia am luat-o la citit. De fapt, aceasta a fost prima carte pe care am citit-o luna aceasta (mda, ştiu sunt puţin în urmă cu scrisul pe aici, dar am preferat să citesc şi să tot citesc, până la un moment dat când am zis: „Hei, dar mare mai este mormanul ăsta de cărţi de pe noptiera mea şi nu face altceva decât să crească până nu mă apuc să şi scriu despre ele!”, pentru că, da, scriu despre tot ce citesc). Cartea asta mi s-a părut foarte tristă şi foarte frumoasă în acelaşi timp şi deşi nu mă aşteptam să îmi placă, chiar mi-a plăcut mult.
Cartea aceasta este, după cum sugerează şi titlul, un jurnal. Este jurnalul ţinut de o fetiţă, Anna Frank, care a trăit în Amsterdam, pe vremea când acesta era ocupat de germani. Însă copilăria Annei nu a fost deloc una uşoară, deoarece ea şi familia ei erau evrei. Acţiunea cărţii se desfăşoară în perioada 12.06.1942 – 4.08.1944. Anna avea 13 ani atunci când a trebuit să se refugieze împreună cu familia ei şi cu nişte prieteni într-un loc numit „Anexa”, care era un loc ascuns în interiorul firmei unde lucrase tatăl ei. De când a intrat în Anexă, Anna a început să scrie în jurnalul ei, pe care îl considera prietena pe care niciodată nu a avut-o. La un moment dat şi-a dat seama că acest jurnal al ei va reprezenta o dovadă importantă după ce se va sfârşi războiul. Din acest jurnal aflăm ce fel de viaţă a trăit Anna şi cum a fost pentru ea să stea ascunsă, să suporte condiţiile grele de trai, să înveţe să trăiască alături de oameni diferiţi, fiecare având caracterul şi obiceiurile lui şi mai ales să reziste, cu speranţa că într-o bună zi va fi liberă din nou. În anexă ea învaţă ce înseamnă toleranţa, dragostea, sacrificiul şi se maturizează frumos. Însă în data de 4 august 1944, Anna şi ceilalţi locatari ai Anexei sunt arestaţi şi apoi deportaţi cu ultimul tren spre Auschwitz. Dintre toţi, doar tatăl Annei, Otto Frank, supravieţuieşte şi este eliberat, iar el este cel care dă spre publicare jurnalul fiicei sale. Cartea asta mi-a oferit altceva decât mă aşteptam. Când am luat-o în mână, mă aşteptam să fie o poveste tristă cu multă suferinţă, lipsuri şi tot răul pe care îl presupunea ura germanilor faţă de evrei. Însă am găsit o carte plină de speranţă, plină de optimism şi o superbă poveste a maturizării. Felul în care scrie Anna Frank este superb, având un talent grozav. Dar nu felul în care scrie uimeşte, ci şi felul în care trăieşte cei doi ani în Anexă. Noi ne plângem zilele astea că trebuie să stăm în casă de o lună (şi asta în condiţiile în care oricum ieşim după hrană, la plimbare cu animalele, etc.) în timp ce oamenii ăia au stat 2 ani închişi 7 persoane într-un spaţiu insuficient pentru ei. Au trăit cu mâncare puţină şi multe dintre alimente le mâncau chiar şi alimente stricate, pentru că aveau mâncarea limitată şi abia le ajungea. Nimic nu era irosit, iar spaţiul abia le ajungea. În plus, au trăit speriaţi de bombardamentele, de împuşcături şi de situaţia în care se aflau. Povestea asta m-a impresionat într-un fel în care nu am crezut că ar fi posibil şi mi-a plăcut fiecare pagină. Deşi este o poveste tristă, m-a impresionat optimismul, speranţa şi felul în care este scrisă cartea asta.
Recomand cartea asta celor care apreciază cărţile de tip memorii şi jurnale, celor care vor să citescă o poveste frumoasă despre maturizare şi celor care vor să înţeleagă mai bine atrocităţiile de care erau capabile germanii împotriva evreilor.
Pingback: Adio 2020! – Ce citeşte miss-shady