Multă vreme am avut impresia că am cartea „Istoria iubirii” în bibliotecă pe undeva, iar apoi am tot auzit oameni vorbind despre ea, aşa că m-am apucat să o caut. Când nu am găsit-o, am zis: „Nu-i nimic, am bibloiteca plină de cărţi pe care pot să le citesc!”. Dar apoi, după câteva zile, am văzut cartea asta stând pe noptiera unuia dintre copiii pe care îi meditez, aşa că iar am început să mă gândesc la ea. Şi până la urmă mi-am luat-o şi eu, ca să văd de ce e atât de căutată cartea asta. Iar acum, că am citit-o, nici nu ştiu exact ce să zic despre ea, pentru că au fost părţi care mi-au plăcut şi părţi care m-au făcut să mă întreb de ce naiba îmi pierd vremea cu cartea asta. De fapt, de mult nu a mai reuşit o cartea să mă confuzeze atât de tare, să o termin şi să nu pot zice cu siguranţă dacă mi s-a părut bună sau nu. Deci nu pot decât să zic că mă încearcp nişte sentimente neutre în ceea ce priveşte cartea asta şi mă gândesc la ceva de genul: „Am citit-o, dar nu m-a marcat în niciun fel”. Ba mai mult, nu mi-a stârnit niciun fel de sentiment.
În „Istoria iubirii”, Leopold Gursky se îndrăgosteşte de o fată pe nume Alma, căreia îi rămâne fidel până la sfârşitul vieţii. Şi scrie o carte intitulată „Istoria iubirii”, care devine o carte care schimbă destine şi în jurul căreia se creează un întreg mister, deoarece sunt cel puţin trei personaje care pretind a fi autorii acestei cărţi. O fată a fost numită Alma după eroina acestei cărţi şi încearcă să îşi dea seama cine a fost adevăratul autor. La început, când ne este prezentată viaţa lui Leo, mă tot gândeam: „De ce naiba citesc eu atâtea pagini despre un moş pe care îl caută moartea pe acasă şi el tot umblă de colo-colo?” Ei bine, se pare că autoarea vroia să ne arate cum se străduia moşul ăsta să îşi petreacă ultimele zile vrând să fie văzut şi apoi se suceşte şi vrea să fie invizibil pentru restul lumii. De fapt, este vorba de o poveste tristă de viaţă, deoarece Leo şi-a pierdut familia, iubita, fiul şi cartea de-a lungul vieţii. Apoi o găsim pe Alma în paginile cărţii, o fată care încearcă să afle cât mai multe despre tatăl ei care a murit şi, în acelaşi timp, să îi găsească un iubit nou mamei ei. Ea încearcă să îl cunoască pe tatăl ei prin prisma obiectelor pe care le-a deţinut acesta şi printre care se găseşte şi cartea „Istoria iubirii”. Şi de aici se lansează în căutarea autorului şi lucrurile se complică. Ceea ce mi-a plăcut la cartea asta a fost faptul că, la fel ca un detectiv, tot am strâns indicii şi detalii, pe care am încercat să le pun cap-la-cap ca să înţeleg de ce unii ziceau că autorul cărţii „Istoria iubirii” este unul, iar apoi apăreau alţii care şi-o însuşeau, dar totul se leagă la sfârşit, ca un puzzle bine pus la punct, căruia îi adăugam câte o piesă pe măsură ce înaintam cu cititul. Povestea Almei, fata pe care au numit-o după eroina cărţii, mi-a plăcut, fiind uşor de citit şi fără prea multe sensuri ascunse, dar paragrafele despre autori şi prieteni şi rude m-au făcut să îmi iau câmpii. Abia la sfârşit, după ce am făcut nişte conexiuni am înţeles de ce m-a bălărit autoarea cu atâtea capitole dedicate unor moşi plini de toane.
Recomand cartea aceasta celor cărora le place să îşi bată capul cu cărţi complexe, unde nimic nu e ceea ce pare iniţial, celor care au răbdare să citească întâi o grămadă de pagini despre viaţa unui bătrân sucit, care nici el nu ştie bine ce vrea şi celor care cred în genul acela de iubire care supravieţuieşte timpului, celor romantici care pot iubi o singură persoană până la moarte, chiar dacă soarta lor nu este să fie împreună.