Există o grămadă de cărţi care vin şi pleacă din biblioteca mea; le aşez frumos după ce le cumpăr, iar apoi, dacă nu îmi plac, le înlocuiesc cu altele şi tot aşa, până se umplu rafturile cu cărţile mele preferate, până când îmi dau seama că atât de multe cărţi îmi plac încât mai cumpăr o bibliotecă nouă care să le găzduiască. Ei bine, cartea asta a trecut de două ori prin biblioteca mea. Dacă vă întrebaţi cum aşa, răpunsul nu este cel pe care îl aşteptaţi, adică motivul nu a fost pentru că a fost o carte atât de bună încât să o citesc de două ori, ci s-a întâmplat ceva mai ciudat. O să vă dezvălui un mic secret: cu toate că am în acest moment în bibliotecă în jur de 1000 de cărţi (încă nu le-am citit pe toate, dar îşi aşteaptă şi ele rândul), ştiu exact unde se află fiecare carte. Zi-mi un titlu din cele pe care le am şi imediat îţi spun în ce cameră, în ce bibliotecă, pe ce raft şi unde în raft se află cartea respectivă (este o chestie destul de simplă pentru mine, deoarece am o memorie grozavă atunci când vine vorba de lucruri inutile, deşi, în acest caz, nu aş zice că este complet inutil să ştiu exact unde îmi sunt cărţile, chiar dacă este vorba şi despre cele necitite). Acum să revenim la cartea asta. Ea a trecut de două ori prin biblioteca mea (ştiu că mă repet, dar încerc să exprim ceva), deoarece am cumpărat-o acum ceva ani, din Vama Veche, de la autorul ei, dar cumva a dispărut. Şi când zic că a dispărut, mă refer că am căutat-o ceva vreme, cu toate că ştiam unde trebuia să fie şi totuşi nu am găsit-o. Anul trecut am mers din nou în Vamă, în plimbare cu prietenii şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi cumpăr din nou această carte, sperând că apuc să o citesc, dar nu a fost să fie aşa. A trecut vara, aşa că m-am apucat să citesc cărţi de crăciun şi mai ştiu eu ce cărţi perfecte, după mine, şi aşa a venit din nou vara. Iar acum am dat din nou peste cartea asta. Ca să fiu complet sinceră cu voi, am tot ocolit-o de pe la începutul verii, cumva pentru că îmi era frică de ce urma să găsesc între coperţile ei, acum na, nu mă puteţi judeca pentru faptul că nu prea aveam mari speranţe de la o carte scrisă de un scriitor din Vamă (cu toţii ştim cum stau lucrurile pe acolo), dar prejudecăţile mele nu prea şi-au găsit temeiul pentru că am descoperit o carte interesantă, perfectă pentru zilele de vară şi totuşi nu foarte cunoscută.
„Nopţi de Vamă” este ca un fel de culegere micuţă de mici povestiri, foarte drăguţe aş putea adăuga, dintre care, după cum era şi normal, unele mi-au plăcut mai mult, iar altele mai puţin. Poveştile astea, 37 la număr, sunt dintre cele mai diverse, nu au legătură una cu cealaltă, sunt scurte, ceea ce le face perfecte pentru lectura pe plajă, şi pur şi simplu sunt uimitoare. Acum prin uimitoare să nu credeţi că mi-au plăcut chiar toate sau ceva de genul acesta, ci sunt uimitoare pentru că după multe dintre ele am rămas un timp pe gânduri, încercând să le înţeleg, să le pătrund şi să pot rezona cu finalul. Aşa că ceea ce pot să spun despre cartea asta, acum că am reuşit în sfârşit să o citesc este că mi-a depăşit cu mult aşteptările. Am cumpărat-o din pură curiozitate (de două ori), am tot ocolit-o de teamă că nu o să îmi placă, dar până la urmă a fost o lectură grozavă, pentru că m-a surprins. Acţiunea poveştilor nu se petrece doar în Vamă, de fapt, doar vreo 2 poveşti se petrec acolo, ci printre altele şi la Bucureşti. Cărticica aceasta mică tratează o grămadă de subiecte, dintre care singura care se numeşte „Sex” nu are legătură cu sexul sau cel puţin nu aşa cum mi-aş fi închipuit eu când am început acea poveste. Ceea ce m-a mai uimit la ea a fost limbajul. Până şi acesta variază de la o poveste la alta, uneori cu înjurături, alteori un limbaj de specialitate, iar această discrepanţă mi s-a părut plăcută, pentru că m-a făcut să simt că autorul se poate mula pe povestea pe care o spune, intrând în pielea personajelor ca şi când fiecare poveste face parte din alt ceva. De obicei, cărţile cu poveşti pe care le citesc eu au un fir, toate tratează acelaşi subiect, făcând astfel un fel de curgere lină între ele. Dar în cartea asta poveştile parcă au fost aruncate împreună, ca să vedem ce iese, neavând nicio legătură între ele: personaje diferite, poveşti diferite, tonuri diferite. Şi acum să vă mai spun un lucru. Încerc şi am încercat întotdeauna să evit pe cât posibil povestirile scurte dintr-un singur motiv: îmi place să îmi imaginez tot ceea ce citesc, iar trecând atât de repede de la o poveste la alta am impresia că nu pot să o simt, să o trăiesc. Acesta a fost şi cazul cărţii ăsteia, pentru că, după fiecare poveste, simţeam nevoia unei pauze, dar nu am avut timp să mi-o acord, având în vedere că am atâtea cărţi, mereu apar altele noi şi simt că nu mai fac faţă uneori. Dar cumva am terminat-o destul de repede şi am priceput că aparenţele înşeală, pentru că o carte nu trebuie judecată nici după dimensiuni, nici după autor, pentru că nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce te aşteaptă între paginile ei.
Recomand să luaţi cartea aceasta cu voi pe plajă, iar dacă îl vedeţi pe Dan Niţă pe plajă, printre oameni să faceţi o poză cu el sau să îi cereţi un autograf, pentru că este un om foarte drăguţ, o recomand celor care călătoresc mult cu mijloacele de transport în comun, pentru că poveştile sunt suficient de scurte încât să nu rataţi staţia la care trebuie să coborâţi, doar pentru că „mai aveam o pagină şi gata” şi celor care au timp să simtă aceste poveşti, să le înţeleagă adevărata lor valoare.