Am primit „Etajul o mie” de Crăciun şi fiind de la una dintre editurile mele preferate abia am aşteptat să o citesc. La ce nu mă aşteptam era să îmi ia atâta timp să citesc o carte atât de scurtă (mi-a luat vreo două săptămâni să citesc cele 460 de pagini ale cărţii). Acum poate vă întrebaţi de ce mi-a luat atât. Răspunsul este simplu: au fost cele mai enervante 460 de pagini citite de mine!!! Iar concluzia a fost una simplă: această carte nu este genul meu. Pentru că cel mai mult mi-a luat să încerc să îmi imaginez lumea în care trăiau personajele cărţii şi având în vedere că imaginaţia mea joacă un rol important atunci când citesc o carte, de data aceasta, a fost solicitată la extrem ca să îmi imaginez aşa o lume. În plus, nu sunt mare fan SF, deci cum o să fie lumea în 2118 nu este tocmai la ceea ce mă aşteptam să citesc zilele astea.
În „Etajul o mie” ni se prezintă lumea (în special New York-ul) aşa cum va arăta ea în anul 2118. Un turn de o mie de etaje este locul în care personajele principale îşi petrec viaţa, se duc la şcoală, la shopping sau în parc (da, aţi înţeles bine, totul se întâmplă în interiorul acestui turn uriaş). Cei mai bogaţi oameni locuiesc la etajele superioare, iar cei săraci la etajele de jos şi nu se amestecă unii cu alţii ca şi cum ar aparţine altor lumi. Totul este dominat de tehnologie, o tehnologie care a avansat atât de mult încât poate imita lumia solară şi crea oxigenul necesar susţinerii vieţii. În afara faptului că mi-a fost greu să îmi imaginez aşa o lume (am mai zis că nu prea citesc literatură SF), în cartea asta mai sunt şi o grămadă de personaje, fiecare cu viaţa, cu dorinţele şi mai ales cu secretele lor şi fiecare capitol este din perspectiva unuia din personaje, ceea ce pe mine personal m-a făcut să mă gândesc la fiecare început de capitol: „Stai aşa! Asta/ Ăsta cine era?”. Până la sfârşit însă am reuşit să reţin personajele şi poveştile lor, dar a fost obositor ca naiba. Şi în toată marea asta de personaje, există, bineînţeles, şi o poveste de dragoste interzisă. Dar după ce că e interzisă este şi prost construită, pentru că dacă cei doi îndrăgostiţi ar fi vorbit unul cu celălalt în loc să se învârtă atâta în jurul cozii, ar fi fost împreună mai mult timp. Dar e atât de lălăită povestea asta, încât m-a plictisit, iar fericirea lor când în sfârşit au fost împreună nici nu prea m-a mai bucurat. Cât despre celelalte poveşti dintre celelalte personaje, e de spus că aşa complotează şi se invidiază unii pe alţii, până la sfârşit când ajung chiar la performanţa de a îşi şantaja prietenii (mă rog, nu prea aş zice că erau chiar prieteni din moment ce se purtau aşa unii cu alţii) cu secretele lor cele mai întunecate. Finalul cărţii este neaşteptat, dar nu pot să zic că îmi place pentru că lasă cititorii în suspans şi nu într-un sens bun. Ca o concluzie, cartea asta mi-a dat bătăi de cap şi s-a şi terminat în aer.
Recomand cartea asta fanilor SF, celor care au o imaginaţie debordantă şi celor care îşi doresc să citească despre cum va arăta societatea peste câţiva ani. Ce e trist în cartea asta este că, indiferent cât a evoluat tehnologia, oamenii tot la fel au rămas, cu acelaşi caracter şi în niciun caz mai buni, iar această perspectivă nu a făcut decât să mă întristeze. Şi nu ştiu de ce în ultima vreme am ajuns să scriu cel mai mult (articole mai mari) despre cărţile care nu mi-au plăcut. Sper să scap de obiceiul ăsta!