Când am văzut o poză cu cartea „Dacă te-aş găsi” şi am aflat că este continuarea romanului „Dacă aş rămâne” am zis că asta este următoarea carte pe care trebuie să o citesc atunci când am chef să citesc o carte care să mă facă să plâng (zic asta pentru că am plâns mai ceva ca la Titanic la prima carte). Aşa că, atunci când a venit, mi-a luat ceva timp să îmi iau inima în dinţi şi să mă apuc de ea (adică, na, trebuie să ai o anumită stare ca să citeşti o carte care te aştepţi să te facă să plângi). Trebuie să zic de la început că am avut ceva aşteptări de la cartea asta, sperând să se ridice măcar la nivelul primei şi pot să zic că a fost ok, dar puţin sub aşteptările mele. O continuare era ceva la care mă aşteptam, o carte în care să aflu ce s-a întâmplat cu personajele, câteva detalii despre recuperarea Miei şi viaţa de după externare, dar sincer nu mă aşteptam la genul ăsta de continuare.
În cartea asta îi regăsim pe Adam şi pe Mia, la câţiva ani după revenirea Miei „printre cei vii”, dar aflăm că ei doi nu au rămas împreună, că au trăit despărţiţi. Fiecare şi-a văzut de cariera lui, dar Adam a rămas marcat de felul dureros în care Mia s-a despărţit de el. Însă, din întâmplare, pe când era în New York, Adam descoperă că Mia susţinea un concert, aşa că s-a dus să o vadă, chiar şi de la distanţă, şi să îi audă vocea. Dar după concert, cei doi se reîntâlnesc şi, într-o singură noapte, cei doi descoperă că încă mai simt ceva unul pentru celălalt. Aş zice că e un fel interesant de a continua povestea celor doi, dar cumva mi-aş fi dorit altceva. Este frumoasă şi povestea asta, care ne reaminteşte de dragostea imensă pe care şi-o poartă cei doi, felul neaşteptat în care se reîntâlnesc şi finalul care îl salvează pe Adam. Felul în care el se bucură de compania ei, chiar dacă ştie că nu are decât o noapte şi timpul îi este duşman, modul în care îşi aduce aminte fragmente de trecut, atunci când Mia se recupera, şi încercările lui de a se cenzura şi a nu-i pune întrebări stânjenitoare este atât de bine scris încât am stat cu sufletul la gură până am început să capăt răspunsuri la toate întrebările care îmi treceau prin minte. Din nou Gayle Forman se joacă cu timpul, alternând fragmente din trecut cu prezentul, pentru a putea ţese o poveste fascinantă despre iubire şi promisiuni. Şi deşi mă aşteptam să plâng la cartea asta, nu s-a întâmplat asta, poate pentru că poveştii îi lipseşte acea doză de emoţie cu care ne-am obişnuit din prima carte (nu că ţineam morţiş să plâng, dar poate că de asta nici nu mi-a plăcut la fel de mult ca prima, pentru că nu am mai simţit emoţiile acelea intense care mi-au fost transmise în „Dacă aş rămâne”).
Recomand cartea asta celor care au savurat „Dacă aş rămâne” şi vor să ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Adam şi Mia, celor care vor să citească o poveste de iubire care dăinuie chiar şi în ciuda timpului şi distanţei şi celor care caută să citească o carte mică, frumoasă şi o poveste uşoară (parcă s-a terminat cam repede, nici nu am simţit cum a trecut timpul şi cartea s-a terminat).