„Jurnal de librar” de Anca Zaharia

Am luat cartea asta plină de speranţe: mă aşteptam să mă facă să râd, să descopăr chestii noi despre ce înseamnă să fii librar şi din curiozitate, să aflu ce ar putea să ne spună un librar despre viaţa din spatele rafturilor de cărţi. Şi nu pot să zic că mi-a plăcut. Motivele sunt foarte simple: de râs nu am prea râs, că era mai mult de plâns la unele faze, iar autoarea care se plânge de la început despre viaţa ei tristă (ca librar) şi de salariul mic, ceea ce e puţin deprimant… Acum nu o fi o slujbă de vis cum cred unii şi în orice domeniu ai lucra există câte un cretin (sau mai mulţi) care se crede mai deştept decât alţii, dar ştii de la început în ce te bagi când te angajezi undeva.

„Jurnal de librar” este alcătuită din 126 de capitole, care reprezintă de fapt 126 de situaţii cu care s-a confruntat autoarea de-a lungul carierei sale ca librar, unele care ar putea fi comice dacă nu ar fi aşa de triste. Adică există destui oameni fără cultură sau pur şi simplu cretini şi fără pic de respect faţă de un librar, care îi fac viaţa un iad pe pământ şi nici măcar nu arată un pic de respect, dar asta e lumea în care trăim şi nu înţeleg de ce autoarea nu acceptă asta. Adică se aştepta în momentul în care s-a angajat să aibă parte numai de clienţi intelectuali (şi dacă s-ar putea să citească şi ce îi place ei) ca să se simtă bine? Sau credea că a lucra pentru un patron în orice domeniu înseamnă orice altceva decât că şeful/ şefa te vede ca pe un negru mititel? Aşa că introducerea în care prezintă mizeriile pe care i le-au făcut şefii sau faptul că a trebuit să lucreze, bolnavă fiind, ca un sclav şi pe bani puţini, trebuind să suporte pe toţi proştii şi libidinoşii care intrau în librărie, nu mă face să mă gândesc decât că până să ajungă să lucreze ca librar avea impresia că trăieşte într-un ţinut de basm, ireal, unde vin şefii să muncească în locul ei şi o şi plătesc, iar, după cum am mai zis, clienţii făceau parte doar din elita societăţii, nişte intelectuali care vroiau să îşi îmbogăţească cunoştinţele cu încă ceva. Şi mai şi zice într-un fel care mie îmi sună a batjocură faptul că unii oameni cereau anumiţi autori, cum e Irina Binder… frate, daca toţi am citi aceleaşi cărţi şi genuri de cărţi am fi nişte clone. Fiecare citeşte ce i se pare interesant sau poate s-a săturat cineva de cărţi filozofice şi caută să îşi relaxeze creierul cu ceva lectură uşoară, iar asta nu înseamnă că trebuie să râdem de preferinţele literare sau să judecăm oamenii după o carte pe care poate nici nu o cumpără pentru ei. Ca să închei, aş putea zice că această carte mi-a stricat o frumoasă zi de stat pe bancă în pădure şi citit, făcându-mă să îmi pară rău că am cumpărat-o şi constatând că nu îşi merită locul ocupat în bibliotecă.

Cartea asta o recomand dacă eşti vreun frustrat/ vreo frustrată care nu face decât să se plângă de viaţa de căcat pe care o trăim cu toţii în România (poate aşa vei simpatiza cu autoarea şi faceţi vreo mişcare ca să încercaţi să schimbaţi în mai bine situaţia), iar celor care vor râde citind cartea asta nu pot decât să le zic că râdeţi voi, dar dacă staţi să vă gândiţi e de plâns că există şi astfel de oameni care încurcă librăria cu barul şi angajaţii cu nişte creaturi nedemne nici măcar de un salut.