Pe la începutul anului s-a anunţat lansarea acestei cărţi şi am fost super entuziasmată să o iau şi să o citesc. Mi-a plăcut seria „Jocurile Foamei”, pe care am citit-o într-un suflet şi al cărei ecranizare m-am ferit să o văd de teamă să nu îmi strice frumoasa imagine pe care mi-am făcut-o în minte despre personaje şi acţiune, aşa că am rămas la părerea că este genul de carte pe care l-aş citi oricând şi pe care cu drag l-aş recomanda. Şi iată că apare această carte, a cărei acţiune se petrece cu ceva timp înainte de acţiunea din „Jocurile Foamei” şi despre care toată lumea vorbeşte. Iar eu aveam luna asta provocare să citesc o carte despre care vorbeşte lumea, aşa că a sosit la marele fix şi astfel m-am şi apucat de ea. Ei bine, deşi nu pot spune că este o carte prost scrisă, pentru că este foarte bine gândită, cumva cartea asta m-a făcut să mă gândesc la natura oamenilor şi nu pot spune că mi-a plăcut ce am descoperit, aşa că sentimentele pe care le-am încercat citind această carte m-au făcut să cred că nu îmi place. Repet, nu este o carte proastă, dar nu mi-a plăcut adevărul pe care îl ilustrează cartea asta, aşa că nici ea nu mi-a plăcut. Şi mai mult decât atât, nicio carte nu mi-a luat atât de mult să o citesc. Am început-o fix pe 1 iunie şi am terminat-o abia pe 11 iunie. Încă puţin şi îmi lua jumătate de lună să citesc o singură carte, chestie care m-a cam enervat, pentru că eu citesc cam 100 de pagini pe zi, deci ar fi trebuit să îmi ia mai puţin de o săptămână să o termin, dar am tras de timp, încât simţeam că nu se mai termină.
„Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare” este povestea celei de-a zecea ediţie a Jocurilor Foamei, când cei de la Capitoliu hotărăsc să introducă elemente noi în această ediţie. Ca personaj principal îl avem pe Coriolanus Snow, un băiat de 18 ani, care devine mentor pentru un tribut din Jocuri, aceasta fiind unica lui şansă să recâştige faima şi averea pierdută a familiei sale. El trebuie să îşi ajute tributul să câştige Jocurile. Dar nu are noroc şi primeşte ca tribut pe fata din Districtul 12, aceasta fiind considerată o sarcină umilitoare pentru el, însă încearcă totuşi să întoarcă această situaţie în favoarea lui. Cum în arenă lupta e pe viaţă şi pe moarte, Coriolanus încearcă să îşi ajute tributul să îşi valorifice calităţile pentru a avea vreo şansă. Însă el se îndrăgosteşte de tributul său şi atunci, în el, începe să se dea o bătălie între dragoste şi a face ceea ce trebuie făcut. Din dragoste trişează, din dragoste o urmează pe fata tribut înapoi în Districtul 12 şi totuşi, până la urmă îşi dă seama că nimic nu merită sacrificiul. Cartea asta este despre dragoste, prietenie şi reprezentarea, cu mândrie, a numelui de familie. Pentru acest băiat de 18 ani, a cărui familie a decăzut o dată cu moartea tatălui său şi care abia are ce mânca şi cu ce se îmbrăca, restaurarea numelui şi întreţinerea familiei rămase este tot ce contează. El duce, la o vârstă atât de fragedă, o luptă pentru supravieţuire, luptă în care se maturizează şi realizează că empatia, dragostea şi prietenia nu ajută cu nimic atunci când trebuie să lupţi pentru a ajunge acolo unde vrei. Şi tocmai această luptă nu mi-a plăcut, nu am simţit niciun fel de empatie la final pentru personajul principal şi nici nu sunt de acord cu felul în care a ajuns el să vadă la final lumea şi relaţiile interpersonale. Aşa că această carte nu mi-a plăcut la fel de mult ca seria, pentru că la final mi-a lăsat un gust amar, o tristeţe pe care aş fi preferat să nu o simt. Din acest motiv am tot tras de mine şi am căutat motivaţia necesară să o termin, dar nu a fost una dintre cele mai bune experienţe în ale cititului.
Recomand cartea aceasta celor care sunt suficient de maturi încât să înţeleagă ceea ce vrea să transmită, celor care vor să ştie de ce Jocurile au ajuns în forma prezentată în cărţile anterioare şi celor care sunt curioşi ce şi cum mai scrie autoarea Suzanne Collins.