Cum sunt aproape gata cu provocările pe luna aceasta (că doar avem atâta timp liber zilele astea), am început să citesc cam tot ce îmi pică în mână dintre cărţile de prin bibliotecă, fără să mai conteze vreo ordine sau ceva, că doar luna asta, brusc, s-a întâmplat să am tot timpul din lume pentru citit. Aşa că am zis să iau la citit această carte, care face parte din colecţia „Smart” a editurii Arthur. Când am văzut coperta, pe unul dintre rafturile de la Gaudeamus, am zis că o să ador cartea asta, mai ales pentru că acţiunea ei se petrece în Bucureşti, însă se pare că nu a fost ceea ce mă aşteptam. Cartea aceasta m-a dezamăgit, nu mi-a plăcut deloc şi pe deasupra m-a şi întristat groaznic. A fost cea mai tristă carte citită de mine anul acesta şi aproape că îmi pare rău că mi-am pierdut timpul cu ea. Din păcate, există multe astfel de cărţi pe care le iau pentru că suna bine titlul sau arată superb coperta, dar apoi regret maxim că le-am citit. Însă eu sunt genul acela de cititor care nu lasă o carte din mână, nici măcar dacă nu mă cucereşte, să zicem, până la jumătate. Nu, eu citesc în continuare şi nu mă las până nu o termin, deoarece am speranţa că până la final se va întâmpla ceva ce îmi va schimba părerea. Dar, cu părere de rău, vă spun că majoritatea se termină la fel de prost cum au început. Iar cartea asta chiar a fost o pierdere de vreme.
Pe Strada Zambila, în Bucureşti, locuieşte o fetiţă, Ilinca, a cărei familie a fost dezbinată, deoarece cei doi părinţi au plecat în Franţa, spunându-le copiilor că se duc acolo ca să le poată oferi o viaţă mai bună şi toate acele lucruri pe care şi le doresc, dar pe care lucrând în ţară nu le vor putea oferi niciodată. Aşa că părinţii pleacă şi în locul lor vin bunicii, să locuiască cu fetiţa şi cu sora ei. Şi bunicii nu vin singuri, ci cu cele nouă pisici ale lor. Părinţii Ilincăi au plecat ca atâţia alţi emigranţi, promiţând fetiţelor că vor lipsi doar câteva luni, dar pentru Ilinca acele „câteva luni” par o eternitate. Ea suferă foarte tare după părinţii ei şi consideră că nu merită să îţi părăseşti familia şi pe cei dragi pentru câţiva bănuţi în plus sau pentru chestiile scumpe pe care ar putea să i le cumpere. Fiind foarte bine ancorată în prezent, Ilinca consideră că prezentul trebuie trăit, cu bune şi rele, fără să îl iroseşti sperând la un viitor ai bun. Şi situaţia se agravează atunci când se apropie Crăciunul, Ilinca ajungând să nu mai suporte să ţină în ea atâta durere şi ajunge să îi reproşeje mamei tot ce face. Între timp, la şcoală, profesoara de română le propune copiilor un concurs de arte plastice, la care Ilinca participă împreună cu Florin, un elev rom din clasa ei. Florin propune ca ea să facă fotografiile şi el apoi va scrie poezii pentru fiecare dintre ele. Ilinca, care adoră fotografiile, acceptă imediat şi de aici, cei doi pornesc într-o aventură pe străzile Bucureştiului în căutare de locuri inedite. M-a impresionat foarte tare povestea Ilincăi, forţa cu care face faţă situaţiei şi mai ales gândirea matură de care dă dovadă. Însă suferinţa ei m-a întristat groaznic, pentru că nu este normal ca un copil să stea departe de părinţii lui, mai ales pentru perioade nedeterminate de timp, iar dacă părinţii ei i-ar fi spus adevărul, probabil că ar fi evitat această suferinţă a fetei. Personal prefer să citesc cărţi mai pozitive şi mă întristează grozav când citesc cărţi ca asta, unde nişte copii suferă după părinţii lor. Pe de altă parte, este şi o carte despre prietenie, acel gen de prietenie care trece cu vederea originile şi toate diferenţele. Dar ca impresie generală, cartea aceasta m-a întristat rău de tot şi nici măcar finalul nu m-a făcut să îmi schimb părerea.
Recomand cartea aceasta celor care au părinţii plecaţi la muncă în altă ţară, celor care vor să înţeleagă prin ce trece un copil al cărui părinţi pleacă din ţară, sentimentul de abandon pe care îl simt copiii, chiar dacă aparent este pentru o cauză bună, însă nu o recomand celor care sunt sensibili la astfel de poveşti şi de situaţii, pentru că această carte vă va întrista.