Probabil mulţi dintre voi aţi auzit dacă nu de carte, măcar de filmul „365 de zile”. Ei bine, eu am auzit pentru prima dată de el luna trecută. Căutând nu mai ştiu ce pe net, am dat de descrierea filmului cu acelaşi nume şi am rămas şocată total. De ce? Răspunsul este mai complicat puţin. O să încep cu o scurtă poveste, ca să înţelegeţi şi voi de ce nu mi-a venit să cred că filmul acesta există. În anul 1990, în Spania, apare un film regizat de Pedro Almodovar, intitulat „Atame!”. Acest film era despre un puşcăriaş (rol interpretat de Antonio Banderas), care prin puşcărie urmărea la televizor o actriţă de care se îndrăgostise. Şi de îndată ce a ieşit din închisoare, s-a dus şi a răpit-o pe acea actriţă, pe care a legat-o de un pat şi i-a zis că nu îi va da drumul până când ea nu se va îndrăgosti de el. Şi mai mult i-a zis fetei că nu se va atinge de ea, până când aceasta nu îşi va dori lucrul acesta. Ca să scurtez povestea şi să nici nu vă povestesc în detaliu tot filmul, ideea e că până la urmă fata este salvată, dusă acasă, însă ea fuge înapoi ca să fie cu el, cu răpitorul ei. Pentru cei care nu au văzut filmul sau nu au citit cartea „365 de zile” vă rog să ţineţi minte povestea asta până veţi citi şi povestea acestuia, iar pentru cei care aţi citit sau văzut „365 de zile”, nu vi se pare extrem de cunoscut scenariul? Ce m-a umit pe mine a fost că după 30 de ani, cineva a regizat aproximativ aceeaşi poveste. Aceeaşi situaţie şi aceeaşi idee. Probabil nişte oameni se bazau pe faptul că nu mulţi trăiam şi acum 30 de ani sau mai bine că nu mulţi se interesează şi de filme mai vechi. Şi aşa ajungem în situaţii din acestea, unde după nişte ani, apare un film sau o carte care este aproape identică cu ceva după care s-a făcut un film înainte. Această scurtă introducere a fost un fel de a spune că mi s-a părut o idioţenie atât copierea unui film mai vechi, cât şi faptul că nu mi s-a părut deloc bună cartea (sinceră să fiu, aşa neimpresionată am fost de amblele încât nici prin gând nu mi-a trecut să stau să caut să aflu care a apărut primul: cartea sau filmul „365 de zile”) şi poate să vă inspir să nu vă pierdeţi timpul cu ele.
A fost odată ca niciodată un gangster italian, cap de familie, care nu avea altceva mai bun de făcut când era pe moarte, decât să aibă fantezii cu fete pe care nu le cunoaşte. Massimo (numit şi „Negrul” în carte, deşi nu era negru şi nici nu vă închipuiţi ce enervant era să citesc cum îl numea ea aşa atunci când ne descria câte ceva despre el) era la un pas de moarte, într-un atentat împotriva tatălui sau şi a lui. Cei doi au fost împuşcaţi, însă doar el a supravieţuit şi astfel a luat în primire responsabilitatea de a fi capul familiei sale. Însă fix când a fost împuşcat, a avut o viziune cu o femeie frumoasă. După ce a supravieţuit atacului, a jurat că îşi va petrece tot restul vieţii încercând să o găsească pe acea femeie. Ba mai mult că aceea va fi femeia lui. A făcut câteva portrete ale ei, aşa cum şi-a imaginat-o, pe care le-a atârnat prin toate casele sale, aşa ca să nu îşi uite scopul în viaţă. Laura Biel (care se întâmplă să fie exact femeia imaginată de Massimo), o fată din Polonia, pleacă spre Italia în vacanţă, de ziua ei, cu iubitul său, vrând să viziteze Sicilia. Însă nici nu ajunge bine acolo, că o vede Massimo şi imediat o răpeşte, fix de ziua ei. Massimo îi explică că timp de 365 de zile o va ţine prizonieră şi va face orice ca să o cucerească. Dacă Laura încearcă să fugă, Massimo îi va omorî părinţii, iar dacă nu se va îndrăgosti de el într-un an, o va lăsa să plece. Şi deşi îi place să îl provoace pe Massimo, Laura, până la urmă, se îndrăgosteşte de el. Însă ceea ce nu ştie ea este că, de îndată ce a păşit în lumea lui, viaţa ei este în pericol. Şi acum că v-am povestit cam ce spune cartea asta, spuneţi-mi voi, nu seamănă cu filmul despre care v-am povestit mai sus? În ambele un bărbat răpeşte o femeie, îi promite că nu se va atinge de ea, decât cu permisiunea acesteia, iar la final, ambele se îndrăgostesc de răpitor. Nu vi se pare că seamănă puţin? Bine, poate este o diferenţă între un puşcăriaş şi un mafiot italian, dar totuşi…. Acum să vă zic ce nu mi-a plăcut strict din cartea asta. În primul rând felul în care este editată cartea: are mii de greşeli de scriere, litere omise, cuvinte aiurea, traducerea este jalnică. Dacă trecem peste asta, nu mi-a plăcut că este atât de similară acţiunea cărţii acesteia cu acţiunea filmului „Atame!”, încât nu mă puteam desprinde de impresia că citesc o carte scrisă după filmul acela. În altă ordine de idei, povestea nu este deloc captivantă, ideea e simplă, iar finalul atât de previzibil, încât nici nu ştiu de ce naiba am mai citit-o. Personajele nu au nimic special, nu pot să zic că l-am îndrăgit pe vreunul dintre ei. Dar cel mai tare m-a deranjat porecla dată lui Massimo, „Negrul”. Cum naiba să îi zici aşa unui tip alb, care se îmbracă la costum? Şi acum la final o să vă zic ceva ce probabil o să vă uimească, însă chiar sunt curioasă dacă va apărea şi o continuare (aşa se zice), ce film vor mai imita în aceasta, deci da, probabil voi citi şi continuarea şi nu, nu mi-a plăcut deloc această carte.
Recomand cartea aceasta celor care au prea mult timp liber şi nu au ce face cu el, ah, ba nu, dacă tot aveţi ceva timp liber şi sunteţi curioşi de ce se întâmplă în cartea asta, mai bine nu vă irosiţi zile întregi încercând să o citiţi (pentru că are peste 400 de pagini), mai bine uitaţi-vă la film (durează mai puţin) pentru că veţi prinde ideea şi veţi econimisi timp şi energie. Pentru fanii literaturii erotice, căutaţi-mă şi vă recomand eu alte cărţi mai bune.