„Zilele amanţilor” de Corina Ozon

Corina Ozon - Zilele amanţilorMă tot gândeam zilele astea ce să mai citesc în continuare şi cum eram în căutare de ceva lectură uşoară care să nu îmi solicite prea mult gândirea am descoperit pe undeva cartea asta, „Zilele amanţilor” de Corina Ozon, şi m-am gândit: „Oare ce ar mai putea scrie cineva despre subiectul ăsta încât să merite alcătuită o carte?”. Dar, deşi povestea în sine nu este ceva ieşit din comun (adică am auzit poveşti mai bune decât cele povestite aici), felul în care este scrisă şi limbajul folosit o fac să fie interesantă, dacă nu originală în felul ei. Dacă vă întrebaţi dacă mi-a plăcut, ei bine, răspunsul este că nu m-a dat pe spate, nu m-a uimit în niciun fel, dar a fost uşor de citit şi mai ales uşor de urmărit acţiunea, mai ales atunci când trebuia să mai fug prin casă că am mâncarea pe foc sau să arunc un ochi la copilul care a descoperit că se poate urca pe bibliotecă. Deci nu e cine ştie ce nebunie de carte, dar merge ca lectură uşoară pentru cei care vor să îşi relaxeze creierul după vreo carte complicată (şi mă opresc aici cu introducerea asta, că deja e cea mai lungă introducere scrisă de mine şi o să dea impresia că cine ştie ce minune de carte e asta de nu mă pot opri să scriu despre ea).

Cartea „Zilele amanţilor” este împărţită în 29 de capitole (mereu mă întreb ce e cu autorii ăştia de nu scriu şi ei cărţi cu un număr rotund de capitole, dar asta e) în care facem cunoştinţă cu Mircea, bărbat însurat cu doi copii, Teo, soţia lui Mircea, şi Cati, amanta lui Mircea. Fiecare capitol este scris din perspectiva unuia dintre cei trei, fiecare cu problemele şi dileme lui. Ce mi s-a părut interesant a fost limbajul, adică dacă era situaţie de băgat pula, Mircea asta şi zicea, deci nu este scrisă „cu mănuşi” aşa că dacă e cineva ruşinos care se gândea să citească cartea asta să se reprofileze (dar nici nu sunt descrise cine ştie ce în detaliu scenele de sex). Ce nu mi-a plăcut au fost chestiile care nu corespundeau de la un capitol la altul, adică: Teo se tot plângea că nu o mai fute soţul ei de luni de zile, dar în următorul capitol Mircea zice că a încercat să o fută, dar ea l-a respins pe motiv că e obosită sau ceva de genul ăsta. Păi şi eu acum ce să cred? Care dintre cei doi minte? Detectiv nu mă fac, aşa că am trecut peste poate că o fi visat el. În rest, situaţiile descrise în carte sunt cât se poate de verosimile (se poate întâmpla oricui chestiile astea descrise aici, indiferent că eşti nevastă, soţ sau fată singură). Ca o concluzie, a fost uşor de citit, m-a relaxat şi mi-a plăcut (atât cât îmi poate place o carte uşurică).

Recomand cartea asta dacă eşti o persoană dezinhibată, care nu se jenează de limbaj (care nu e chiar cine ştie ce, dar e cel pe care îl folosim în viaţa de zi cu zi), celor care vor să îşi relaxeze puţin creierul cu o lectură uşoară şi celor care vor să citească ceva scris fără ocolişuri, făcându-te să te simţi că poţi fi oricare dintre personajele cărţii.

Acest articol a fost publicat în Cărţi de autori români și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns