„Prietena mea genială” de Elena Ferrante

Elena Ferrante - Prietena mea genialăAm primit „Tetralogia napolitană” cadou de ziua mea şi cumva auzisem atâtea păreri despre cartea asta încât abia aşteptam să o citesc, motiv pentru care a fost printre primele cărţi citite de mine anul acesta. Mi-a fost foarte greu să trec de primele pagini (şi prin asta mă refer la primele o sută şi ceva de pagini), deoarece atâta violenţă mă indispune în orice context. Înţeleg că autoarea încearcă să descrie cât mai bine posibil cadrul (oraşul Napoli prin anii 1950), dar parcă toată această violenţă m-a cam indispus. Şi după ce am rezistat eroic la primele pagini, schimbările de situaţie între cine e mai frumoasă sau mai deşteaptă, m-au ameţit de tot. Dar finalul a fost interesant şi a schimbat puţin părerea mea despre această carte, din moment ce ultimul paragraf a creat în mintea mea o imagine la care nu mă aşteptam. Per total, o carte bună, dar nu aş zice chiar excelentă.

După cum am mai zis, acţiunea romanului are loc în Napoli, prin anii 1950, şi ne plimbă atât prin periferia oraşului, cât şi prin cartierele selecte. În centrul acţiunii se află Elena (Lenu) şi Lila, două fete care au crescut împreună şi care, deşi sunt prietene, par tot timpul a fi într-o continuă competiţie, încercând tot timpul să se umbrească una pe alta. Şi aşa tot alternează pe tot parcursul romanului cine e cea mai frumoasă, cea mai isteaţă sau cine are iubitul mai bogat. Despre Lila nu pot să zic decât că mi s-a părut de la începutul romanului genul acela de persoană care face rău doar pentru că poate, exact genul acela de răutate pură pe care nu o apreciez la niciun personaj, dar această răutate este umbrită de isteţimea personajului, care iese în evidenţă încă de la începutul şcolii. Romanul pune în evidenţă felul diferit în care personajele îşi urmează destinele, una dintre fete punând accentul pe învăţătură, iar cealaltă îşi găseşte un iubit cu care să se căsătorească şi care să îi ofere siguranţa financiară mult dorită. Trebuie să spun că înşiruirea de la început a personajelo după familii şi nume m-a făcut să îmi vină să o iau la fugă, pentru că, după cum am mai spus şi în alte situaţii, multe personaje şi mai ales nume spuse dintr-o dată mă ameţesc şi nu reuşesc să le ţin minte, dar asta nu este neapărat un lucru rău pentru carte, ci pentru mine în particular. Apoi pagini întregi de violenţă m-au făcut să citesc cartea mai greu, pentru că citeam un capitol şi deja vroiam să fac altceva. Mi-a plăcut însă felul în care este descrisă prietenia dintre cele două fete, deşi îmi este cam greu să îmi imaginez că imediat ce una iese în evidenţă prin cunoştinţele ei, cealaltă pare proastă sau mai proastă (câteodată comparaţiile astea mi s-au părut duse la extrem). Finalul a fost cel care a salvat impresia mea generală asupra romanului, pentru că este exact un final pe gustul meu: exact în ultimul paragraf se întâmplă ceva, acel ceva la care nu mă aşteptam, şi astfel mă surprinde. Şi îmi place să fiu surprinsă! In concluzie, nu pot să zic că mi-a plăcut foarte mult cartea asta, dar impresia generală nu a fost chiar cea mai proastă. Să vedem cum sunt şi celelalte volume…

Recomand cartea asta celor care vor să citească o poveste despre o prietenie care rezistă obstacolelor şi timpului şi diferenţelor, celor care vor să afle cum era societatea în Napoli prin anii 1950 şi celor care nu îşi pierd răbdarea imediat cu o carte, ci continuă să o citească până la final.

Acest articol a fost publicat în Cărţile mele și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns