„Sînii verzi” de Florin Iaru

Florin Iaru - Sânii verziÎn ultima vreme am nimerit să citesc numai cărţi care sunt aşa de atrăgătoare încât adorm după doar câteva pagini. Acesta este cazul şi cu această carte. Bine, ca să fiu sinceră, au fost unele povestioare care m-au făcut să râd, dar şi alea puţine. Am luat această carte pentru că m-a atras titlul, adică dintr-un raft plin de titluri obişnuite, mi-a sărit în ochi titlul ăsta, m-am uitat puţin la ea (descrierea de pe spate nu a fost cine ştie ce atrăgătoare) şi apoi am zis să îi mai dau o şansă citind prima pagină. Ei bine, cu asta m-a prins! Aşa că muream de nerăbdare să ajung acasă să o citesc.

Cartea este o colecţie de povestioare, atât de scurte încât le poţi citi cu uşurinţă în metrou şi în autobuz chiar şi dacă ai o singură staţie de mers (ceea ce mi-a plăcut, pentru că nu rămâneam în suspans ca atunci când începe publicitatea la mijlocul unui film) şi nici nu e atât de groasă, aşa că am putut-o strecura uşor printre celelalte obiecte din geantă. Deci cartea are 53 de povestioare, toate cu final neaşteptat, dar din care pot sincer să zic că doar la vreo două am râs (era mai mult tragică decât comică situaţia, dar la una chiar am râs ceva vreme fără să îmi vină să cred că am citit aşa ceva) şi la sfârşit mai sunt vreo trei poveşti (mai lungi) care reprezintă amintiri ale autorului. Trebuie că recunosc că cel mai tare am râs la povestea „Băiatu’ lu’ mama” de nu m-am mai putut opri şi, dacă despre celelalte 52 de povestioare îmi aduc aminte vag (spre deloc) asta nu o să o uit prea curând. Cât despre povestea care dă titlul cărţii nu pot să zic decât problemele fetei (avea sânii prea mici şi nu se uitau băieţii la ea din cauza asta) sunt specifice vârstei, dar finalul a fost drăguţ. Şi pentru că vreau să încetez să mai vorbesc despre cartea asta (abia m-am abţinut să nu povestesc aici cu multe detalii ce s-a întâmplat în cele două povestioare care mi-au plăcut), vreau doar să mai zic că e drăguţă, dar nu m-a dat pe spate.

Recomand cartea asta (sau cel puţin unele dintre poveştile din ea) celor care vor să aibă parte de o porţie zdravănă de râs, celor care vor să citească ceva în mijloacele de transport în comun şi nu au mult timp şi celor care vor ceva să îi adoarmă noaptea (pentru aceştia din urmă, vă dau un sfat: Nu citiţi „Băiatu’ lu’ mama” înainte de culcare, că s-ar putea să nu mai puteţi să vă opriţi din râs şi chestia asta alungă somnul, plus că o să aveţi ceva coşmaruri cu soacrele după asta!).

În categoria Cărţi de autori români | Lasă un comentariu

„Salut, rămas-bun şi tot ce se întâmplă între ele” de Jennifer E.Smith

Jennifer E. Smith - Salut, rămas-bun şi tot ce se întâmplă între eleAm aşteptat cu nerăbdare să citesc cartea asta, dar când i-a venit rândul am simţit aceeaşi nerăbdare să o termin mai repede că poate găsesc alte cărţi frumoase care să merite citite. Auzisem câte ceva despre ea şi, deoarece îmi plac cărţile apărute la editura Epica, am presupus că o să fie o carte bună. Titlul promitea o poveste frumoasă şi cele câteva rânduri pe care le-am citit despre carte şi autoarea ei m-au făcut să vreau să o citesc, dar a fost cam genul acela de carte care m-a ţinut în loc, deoarece mi-a luat o veşnicie să o citesc. Poate sunt eu puţin pretenţioasă, dar cărţile de genul acesteia sunt cel mai bun somnifer şi cea mai bună metodă de a adormi fără să recurgi la numărat oi (citeam o pagină şi dormeam ca un prunc).

Toată cartea asta de 268 de pagini este despre o singură noapte petrecută de doi tineri, Clare şi Aidan, care sunt împreună şi încearcă să îşi dea seama cum ar trebui să procedeze după ce pleacă fiecare la o altă facultate în oraşe diferite. Şi au douăsprezece ore ca să îşi dea seama dacă să se despartă sau să menţină o relaţie la distanţă. Mie îmi plac cărţile dinamice, cu acţiune care să se petreacă în mod alert, nu îmi place să citesc 200 de pagini despre doar o noapte! Ideea de luat decizii dificile este drăguţă, ba chiar, după câteva pagini m-am oprit puţin din citit şi m-am gândit: „Oare eu ce aş face într-o situaţie de genul acesta?” Dar toată această situaţie este descrisă atât de amănunţit, fiecare gând, sentiment şi situaţie încât parcă e prea mult. Ştiind că este vorba despre descrierea ultimei nopţi petrecute împreună, speram să se termine cartea într-un fel pozitiv (aşa sunt eu, o fire optimistă), dar pe cuvânt că nu mă aşteptam la un astfel de sfârşit. Sfârşitul cărţii a fost neaşteptat de… interesant aş zice eu. Şi chiar nu mă aşteptam să se termine aşa cartea asta. Ca să dau un mic indiciu referitor la final, indiferent de ce se aşteaptă cititorul să afle la finalul cărţii, lucrul la care s-a gândit nu se va întâmpla. Şi asta face un pic lucrurile mai interesante, deci acesta ar putea fi un punct forte al cărţii, că în rest nu am găsit nimic spectaculos.

Recomand cartea aceasta celor care au probleme cu somnul, celor cărora le plac cărţile cu final neaşteptat şi celor care au suferit vreodată o despărţire datorată distanţei.

În categoria WTF? | Etichete , , | Lasă un comentariu

O să „uit” nişte cărţi undeva

Intenţionez să „uit” nişte cărţi undeva. Nu, nu le voi uita în bibliotecă, lăsându-le să se prăfuiască, ci am de gând să îi ajut şi pe alţii să se bucure de câteva dintre cărţile mele, pentru că eu cred că acele cărţi care ne-au plăcut trebuie să circule. Am tot strâns în biblioteca mea o mulţime de cărţi, dar cred că e timpul ca pe unele dintre ele să le las şi altor cititori să se bucure de ele. Şi zilele trecute am găsit ocazia perfectă. Am descoperit pe Facebook un eveniment: „Bookletta te provoacă: Uită O Carte Undeva 2017” şi am zis că este prilejul perfect să împărtăşesc cu ceilalţi cititori cărţile mele!

Acţiunea „Uită O Carte Undeva” este un eveniment social important (chestia asta se întâmplă în toată lumea) şi este o metodă interesantă de promovare a lecturii şi a cărţilor. Iar acum să explic mai în detaliu care e faza: ia o carte, pe care să scrii o dedicaţie găsitorului şi „uit-o” undeva (fie că este vorba de o bancă într-un parc, un loc în autobuz sau în localul tău preferat, pe unde îţi place să îţi faci veacul cu prietenii). Poţi posta şi pe Facebook cu hashtag-ul #uitaocarteundeva şi aştept comentarii la acest articol cu locurile unde aţi „uitat” cărţi. Poate aşa reuşim să facem să ajungă la cât mai mulţi oameni cât mai multe cărţi faine!

Eu deja am scris câteva mesaje pe cărţile mele şi urmează să le „uit” prin diverse oraşe pe care urmează să le vizitez (Piteşti, Timişoara, etc.) şi prin Bucureşti. Aşa că undeva la 50 de cărţi vor fi „uitate” de mine în speranţa că găsitorii se vor bucura de ele, deoarece cărţile „uitate” în bibliotecă nu sunt la fel de apreciate ca cele „uitate” prin oraş, acolo unde oricine poate beneficia de ele. Sper să fac o bucurie oamenilor şi să aduc cărţile în casele cât mai multor oameni!

Deci dacă citeşti articolul ăsta şi ai vreo carte care ţi-a plăcut, dar s-a prăfuit de când tot stă prin biblioteca ta şi doreşti să faci o faptă bună, „uit-o” undeva şi poate (cine ştie) vei fura un zâmbet sau vei înfrumuseţa ziua cuiva! Spor la „uitat”!

În categoria Cărţile mele | 2 comentarii

„Nume de cod: Verity” de Elizabeth Wein

Elizabeth Wein - VerityEu nu citesc cărţi cu şi despre război. Chiar şi cu istoria nu am stat bine aşa că evit şi cărţile istorice. Dar cartea asta a fost o excepţie, luată din întâmplare, sperând că este o carte frumoasă. „Nume de cod: Verity” este o carte despre război, despre raiduri şi crime şi oameni torturaţi pentru a spune secrete, despre civili speriaţi şi pedepse, cu alte cuvinte este genul de carte pe care nu mi-am închipuit niciodată că îl voi citi. Şi mai mult decât atât, mi-a trebuit o atenţie fantastică ca să pot urmări atâtea denumiri, personaje şi funcţii cu care nu am fost familiarizată până acum. Şi totuşi, după ce mi-a luat vreo 3 săptămâni să citesc cartea asta, trebuie să recunosc că mi-a plăcut, nu pentru că descrie războiul dintre Anglia şi Germania, ci pentru că prezintă o frumoasă poveste despre o prietenie care a supravieţuit celor mai cumplite momente.

„Nume de cod: Verity” prezintă războiul dintre Germania condusă de Hitler şi Anglia, unde două fete, Julie şi Maddie, încearcă să pătrundă în lumea bărbaţilor dovedind că sunt bune în ceea ce fac. Julie, aflată în misiune în Franţa, este capturată de nemţi şi supusă torturii, până ce aceştia au aflat tot ce aveau nevoie să ştie de la ea. Maddie, doreşte să ajungă pilot, într-o lume în care bărbaţii sunt cei care pilotează avioanele. Şi între cele două se stabileşte o prietenie sinceră, care supravieţuieşte chiar şi după capturarea lui Julie, ba chiar şi după moarte. Sper că nu vă aşteptaţi să vă spun ceva despre perioada istorică sau despre război şi duşmani şi aliaţi, că partea asta nu prea am prins-o şi nici nu am reţinut-o din carte. După cum am mai spus, mi-a plăcut cartea asta pentru că ilustrează aşa o poveste frumoasă de prietenie, scrisă superb, încât restul au fost detalii pentru mine. Bineînţeles, cadrul este important într-o carte, să ştii unde se petrece acţiunea, dar frumoasa prietenie a umbrit tot restul, toate celelalte detalii, chiar şi acţiunea. Am urât pasajele cu atacuri şi controale, care nu făceau decât să mă facă să las cartea din mână şi să nu o mai termin, dar cumva, felul în care e scrisă povestea asta, m-a convins să o citesc cână la sfârşit. Povestea de spionaj a fost şi ea bine scrisă şi felul în care toate se leagă la sfârşit m-au intrigat, dar nu am de gând să spun nimic despre finalul cărţii pentru că este surprinzător de bine construit şi merită ajuns acolo.

Recomand cartea asta celor care citesc cărţi cu poveşti istorice, celor cărora le place să citească despre război şi celor care vor, ca şi mine, să iasă din sfera lor de confort şi să citească şi altceva, de fapt, o altfel de poveste, o frumoasă carte despre prietenia, exact cum ar trebui ea să fie: sinceră şi eternă.

În categoria Cărţile mele | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

„Cartea verii” de Tove Jansson

Tove Jansson - Cartea veriiAm zis că dacă tot e vară, să citesc o carte care să mă introducă în atmosfera de vacanţă, să mă facă să mă bucur de vară şi să mă ducă cu gândul la vacanţele petrecute de mine la bunici. Ei bine, cartea asta nu prea a reuşit mare lucru şi m-a cam făcut să mă plictisesc, aproape că mi-a luat o săptămână să o citesc şi mă lua somnul după doar câteva pagini (aşa cum mi se întâmplă, de obicei, cu cărţile care nu mă ţin prinsă printre paginile lor) aşa că nu a fost chiar cea mai bună alegere. E drept că este o carte destinată copiilor de peste 12 ani, dar am sperat că va rezona cumva şi cu mine având în vedere că citesc destul de multe cărţi pentru copii sau care nu sunt neapărat pentru mine şi prefer chiar cărţile pentru adolescenţi. Dar cumva cartea asta mi s-a părut cea mai plictisitoare carte citită de mine de pe vremea când eram la liceu şi aveam lecturi obligatorii plictisitoare (nu toate erau plictisitoare, dar cam de pe vremea aceea nu m-am mai plictisit aşa la o carte).

Acţiunea din „Cartea verii” se petrece pe o insulă mică din Golful Finlandei unde Sophia, o fetiţă, îşi petrece vacanţa de vară împreună cu bunica ei. Cartea este împărţită în 22 de poveşti scurte, fiecare ilustrând câte o aventură a Sophiei. Într-o poveste este vorba de felul în care Sophia a experimentat dormitul în cort, în alta este vorba despre cum au construit o Veneţie în miniatură sau cum a făcut schimb de pisici, dar există şi câteva teme cum ar fi Dumnezeu, dragostea sau moartea care sunt dezbătute în paginile acestei cărţi. Şi deşi toate astea par destul de interesante, cartea m-a plictisit maxim! Acum poate că este vina mea, că nu mai am 12 ani şi nici nu mai văd aventurile descrise în cartea asta cum le-aş fi văzut atunci, dar ceva îmi spune că şi felul în care e scrisă nu este chiar cel mai atrăgător. Adică am citit anul acesta câteva cărţi care pot fi considerate pentru copii, iar cartea mea preferată din tot ce am citit este „Harry Potter” (şi de fapt, nu e o carte, iubesc toată seria), dar niciodată nu m-am plictisit citind genul acesta de cărţi aşa cum m-am plictisit la „Cartea verii”. Adică, pe la sfârşit, deja trăgeam de mine: „Hai să mai citesc şi capitolul ăsta, ca să fiu cu un capitol mai aproape de final!”. Şi doar aşa am reuşit să o termin!

Nu recomand această carte decât copiilor de 12 ani (poate or vedea lucrurile altfel, cu mai mult entuziasm) şi celor care au insomnii, pentru că, încercând să citească această carte, cu siguranţă că îi va lua somnul!

În categoria Cărţi plictisitoare | Etichete , | 2 comentarii