„Suge-o, Andrei!” de Andrei Ciobanu

Andrei Ciobanu - Suge-o AndreiDeşi nu apucasem să citesc „Suge-o, Ramona!” atunci când a apărut această continuare, m-am grăbit să o iau, că poate, cine ştie, o să fie super comică şi o să am şansa la două porţii de râs. Ei bine, dacă la „Suge-o, Ramona!” am râs până nu am mai putut şi mi-a plăcut la nebunie (cred că nu era zi să nu dau share la un citat din cartea aia), continuarea asta a fost cam lipsită de haz şi fără miez. Citind-o am simţit că îmi pierd timpul şi am râs de mai puţine ori decât la prima carte. Pe scurt, aş putea să zic că este o carte mai mult despre Andrei Ciobanu ca om, plină se scrisori de la cele cu care se întâlnea şi care încercau să îl descrie şi mai puţin o carte amuzantă despre peripeţiile unui om. Dar, na acum că s-a maturizat…

În „Suge-o, Andrei!” îl găsim pe autor trist, deoarece Anemona s-a despărţit de el şi căutând să o găsească pe aceasta în toate femeile cu care ieşea, dar, culmea, când găsea o fată pe care o putea compara cu Anemona, i se făcea frică şi nu se culca cu ea. Anemona tot apare şi dispare din viaţa lui, iar el o arde aiurea cu diverse fete, până când, într-un final o cunoaşte pe Eva, o fată cu ajutorul căreia crede că poate trece mai departe şi avea o relaţie aşa cum şi-a dorit. Pot să înţeleg că autorul o iubea pe Anemona şi nu putea trece peste asta, doar cu toţii am iubit pe cineva care ne-a dat lumea peste cap, iar apoi a dispărut şi am suferit o grămadă, dar felul în care e scrisă povestea asta este unul aiurea rău de tot. Când am luat cartea asta mă aşteptam la o grămadă de scene de sex, multe faze comice care să mă facă să râd şi o poveste pe fundal, dar în schimb am găsit o poveste tristă şi naşpa care m-a făcut să simt că mi-am pierdut timpul cu cele 500 de pagini şi abia ce mi-a smuls un zâmbet pe alocuri. Impresia generală pe care mi-a lăsat-o cartea e una proastă şi efectiv am rămas dezamăgită de carte per total.

Nu recomand cartea asta, decât celor care vor să afle, din cărţi, că unii au o viaţă mai tristă decât a lor şi celor care au prea mult timp liber şi vor să citească 500 de pagini de suferinţă.

În categoria Cărţi plictisitoare, WTF? | Etichete , , , | Lasă un comentariu

„Calendar Girl” de Audrey Carlan – vol.2

Audrey Carlan - Calendar Girl, vol.2Ador genul de carte care cred că nu mă mai poate surprinde cu nimic şi totuşi cumva reuşeşte să mă uimească şi să vreau să vorbesc despre ea cu toată lumea. Ei bine, exact genul acela de carte este „Calendar Girl”. Am descoperit la Gaudeamus 2017 că au fost traduse şi volumele 2 şi 3 aşa că nu am putut rezista să nu le iau imediat. Cumva seria asta mă face mereu să îmi doresc mai mult, să citesc mai multe de Audrey Carlan. Totul atrage cititorul la cartea asta: de la coperta senzuală la povestea din interior care nu este nici pe departe la fel ca celelalte de genul „Fifty Shades”. Iar dacă căutaţi o poveste simplă şi erotică, nu veţi găsi aşa ceva aici; în cartea asta este vorba de prietenie, familie şi dragoste mai mult decât orice altceva.

În volumul 2 o găsim din nou pe Mia Saunders care îşi continuă călătoria între clienţi pentru a obţine banii necesari pentru a îşi salva familia, plătind datoria tatălui ei către cămătari. Dar impresia mea generală este că Mia din această carte este o fată mai înţeleaptă, având un mod aproape filozofic de a vedea viaţa şi clienţii ei. Ce îmi place mie mult la fata asta este faptul că îşi continuă cu mândrie drumul, deşi ar fi putut să îşi urmeze inima şi să rămână cu primul client care s-a oferit chiar să îi plătească datoriile pentru a rămâne cu el. Dar alege să îşi găsească singură drumul în viaţă şi să îşi plătească singură datoriile, punându-se pe locul doi mereu. În acest volum Mia ajunge în Boston la un sportiv faimos, în Hawaii pentru a face o campanie de promovare pentru o linie de haine pentru femei nu foarte slabe şi în final ajunge în Washington, la braţul unuia dintre cei mai bogaţi americani, bucurându-se de lux şi învârtindu-se în cele mai înalte cercuri. După aceste experienţe, Mia se alege cu prieteni adevăraţi, dar şi cu o experienţă urâtă. Ce pot să zic despre cartea asta este că este despre prietenie, familie şi devotament, iar undeva printre pagini se întrezăreşte o urmă de dragoste pe care personajul principal încearcă să o ignore pentru a putea merge mai departe cu planul ei de a strânge banii atât de necesari pentru liniştea familiei ei. Din cartea asta nu lipsesc nici delicioasele scene erotice, descrise în detaliu pentru a face lucrurile mai interesante, dar deja simt că nu mai pot numi cartea asta una pur erotică, din moment ce s-a schimbat perspectiva mea asupra personajului principal, Mia, care este plină de emoţii şi trăiri interioare intense. Iar finalul m-a uimit, m-a impresionat plăcut şi m-a făcut să mor de nerăbdare să citesc şi celelalte două volume. Per total, cititul acestei cărţi a fost o experienţă plăcută şi plină de neprevăzut.

Recomand cartea asta celor care vor mai mult decât un roman erotic, celor cărora le place să citească o frumoasă poveste despre familie şi cum „prietenii sunt familia pe care ţi-o alegi”, prieteni care sunt dispuşi la orice pentru ai lor şi celor care nu credeau că o astfel de carte nu îi poate surprinde, dar care, în cazul acesta, se înşală.

În categoria Must-read | Etichete , , | Lasă un comentariu

„Prietena mea genială” de Elena Ferrante

Elena Ferrante - Prietena mea genialăAm primit „Tetralogia napolitană” cadou de ziua mea şi cumva auzisem atâtea păreri despre cartea asta încât abia aşteptam să o citesc, motiv pentru care a fost printre primele cărţi citite de mine anul acesta. Mi-a fost foarte greu să trec de primele pagini (şi prin asta mă refer la primele o sută şi ceva de pagini), deoarece atâta violenţă mă indispune în orice context. Înţeleg că autoarea încearcă să descrie cât mai bine posibil cadrul (oraşul Napoli prin anii 1950), dar parcă toată această violenţă m-a cam indispus. Şi după ce am rezistat eroic la primele pagini, schimbările de situaţie între cine e mai frumoasă sau mai deşteaptă, m-au ameţit de tot. Dar finalul a fost interesant şi a schimbat puţin părerea mea despre această carte, din moment ce ultimul paragraf a creat în mintea mea o imagine la care nu mă aşteptam. Per total, o carte bună, dar nu aş zice chiar excelentă.

După cum am mai zis, acţiunea romanului are loc în Napoli, prin anii 1950, şi ne plimbă atât prin periferia oraşului, cât şi prin cartierele selecte. În centrul acţiunii se află Elena (Lenu) şi Lila, două fete care au crescut împreună şi care, deşi sunt prietene, par tot timpul a fi într-o continuă competiţie, încercând tot timpul să se umbrească una pe alta. Şi aşa tot alternează pe tot parcursul romanului cine e cea mai frumoasă, cea mai isteaţă sau cine are iubitul mai bogat. Despre Lila nu pot să zic decât că mi s-a părut de la începutul romanului genul acela de persoană care face rău doar pentru că poate, exact genul acela de răutate pură pe care nu o apreciez la niciun personaj, dar această răutate este umbrită de isteţimea personajului, care iese în evidenţă încă de la începutul şcolii. Romanul pune în evidenţă felul diferit în care personajele îşi urmează destinele, una dintre fete punând accentul pe învăţătură, iar cealaltă îşi găseşte un iubit cu care să se căsătorească şi care să îi ofere siguranţa financiară mult dorită. Trebuie să spun că înşiruirea de la început a personajelo după familii şi nume m-a făcut să îmi vină să o iau la fugă, pentru că, după cum am mai spus şi în alte situaţii, multe personaje şi mai ales nume spuse dintr-o dată mă ameţesc şi nu reuşesc să le ţin minte, dar asta nu este neapărat un lucru rău pentru carte, ci pentru mine în particular. Apoi pagini întregi de violenţă m-au făcut să citesc cartea mai greu, pentru că citeam un capitol şi deja vroiam să fac altceva. Mi-a plăcut însă felul în care este descrisă prietenia dintre cele două fete, deşi îmi este cam greu să îmi imaginez că imediat ce una iese în evidenţă prin cunoştinţele ei, cealaltă pare proastă sau mai proastă (câteodată comparaţiile astea mi s-au părut duse la extrem). Finalul a fost cel care a salvat impresia mea generală asupra romanului, pentru că este exact un final pe gustul meu: exact în ultimul paragraf se întâmplă ceva, acel ceva la care nu mă aşteptam, şi astfel mă surprinde. Şi îmi place să fiu surprinsă! In concluzie, nu pot să zic că mi-a plăcut foarte mult cartea asta, dar impresia generală nu a fost chiar cea mai proastă. Să vedem cum sunt şi celelalte volume…

Recomand cartea asta celor care vor să citească o poveste despre o prietenie care rezistă obstacolelor şi timpului şi diferenţelor, celor care vor să afle cum era societatea în Napoli prin anii 1950 şi celor care nu îşi pierd răbdarea imediat cu o carte, ci continuă să o citească până la final.

În categoria Cărţile mele | Etichete , , | Lasă un comentariu

„Etajul o mie” de Katharine McGee

Katharine McGee - Etajul o mieAm primit „Etajul o mie” de Crăciun şi fiind de la una dintre editurile mele preferate abia am aşteptat să o citesc. La ce nu mă aşteptam era să îmi ia atâta timp să citesc o carte atât de scurtă (mi-a luat vreo două săptămâni să citesc cele 460 de pagini ale cărţii). Acum poate vă întrebaţi de ce mi-a luat atât. Răspunsul este simplu: au fost cele mai enervante 460 de pagini citite de mine!!! Iar concluzia a fost una simplă: această carte nu este genul meu. Pentru că cel mai mult mi-a luat să încerc să îmi imaginez lumea în care trăiau personajele cărţii şi având în vedere că imaginaţia mea joacă un rol important atunci când citesc o carte, de data aceasta, a fost solicitată la extrem ca să îmi imaginez aşa o lume. În plus, nu sunt mare fan SF, deci cum o să fie lumea în 2118 nu este tocmai la ceea ce mă aşteptam să citesc zilele astea.

În „Etajul o mie” ni se prezintă lumea (în special New York-ul) aşa cum va arăta ea în anul 2118. Un turn de o mie de etaje este locul în care personajele principale îşi petrec viaţa, se duc la şcoală, la shopping sau în parc (da, aţi înţeles bine, totul se întâmplă în interiorul acestui turn uriaş). Cei mai bogaţi oameni locuiesc la etajele superioare, iar cei săraci la etajele de jos şi nu se amestecă unii cu alţii ca şi cum ar aparţine altor lumi. Totul este dominat de tehnologie, o tehnologie care a avansat atât de mult încât poate imita lumia solară şi crea oxigenul necesar susţinerii vieţii. În afara faptului că mi-a fost greu să îmi imaginez aşa o lume (am mai zis că nu prea citesc literatură SF), în cartea asta mai sunt şi o grămadă de personaje, fiecare cu viaţa, cu dorinţele şi mai ales cu secretele lor şi fiecare capitol este din perspectiva unuia din personaje, ceea ce pe mine personal m-a făcut să mă gândesc la fiecare început de capitol: „Stai aşa! Asta/ Ăsta cine era?”. Până la sfârşit însă am reuşit să reţin personajele şi poveştile lor, dar a fost obositor ca naiba. Şi în toată marea asta de personaje, există, bineînţeles, şi o poveste de dragoste interzisă. Dar după ce că e interzisă este şi prost construită, pentru că dacă cei doi îndrăgostiţi ar fi vorbit unul cu celălalt în loc să se învârtă atâta în jurul cozii, ar fi fost împreună mai mult timp. Dar e atât de lălăită povestea asta, încât m-a plictisit, iar fericirea lor când în sfârşit au fost împreună nici nu prea m-a mai bucurat. Cât despre celelalte poveşti dintre celelalte personaje, e de spus că aşa complotează şi se invidiază unii pe alţii, până la sfârşit când ajung chiar la performanţa de a îşi şantaja prietenii (mă rog, nu prea aş zice că erau chiar prieteni din moment ce se purtau aşa unii cu alţii) cu secretele lor cele mai întunecate. Finalul cărţii este neaşteptat, dar nu pot să zic că îmi place pentru că lasă cititorii în suspans şi nu într-un sens bun. Ca o concluzie, cartea asta mi-a dat bătăi de cap şi s-a şi terminat în aer.

Recomand cartea asta fanilor SF, celor care au o imaginaţie debordantă şi celor care îşi doresc să citească despre cum va arăta societatea peste câţiva ani. Ce e trist în cartea asta este că, indiferent cât a evoluat tehnologia, oamenii tot la fel au rămas, cu acelaşi caracter şi în niciun caz mai buni, iar această perspectivă nu a făcut decât să mă întristeze. Şi nu ştiu de ce în ultima vreme am ajuns să scriu cel mai mult (articole mai mari) despre cărţile care nu mi-au plăcut. Sper să scap de obiceiul ăsta!

În categoria Cărţile mele | Etichete , , , , , | Lasă un comentariu

„Fata care citea în metrou” de Christine Feret-Fleury

Christine Féret-Fleury - Fata care citea în metrouŞtiu că ceea ce urmează să spun sună puţin ciudat şi repetitiv, dar cartea „Fata care citea în metrou” este cartea perfectă pe care să o citeşti în metrou. Zic asta pentru că e mică, subţire şi cu capitole scurte, perfect cât să fie citite între staţii în metrou, fără să rişti să uiţi să cobori. În primul rând m-a atras titlul la cartea asta, pentru că am observat în ultima vreme că sunt mulţi oameni care citesc în metrou, oameni prinşi de acţiunea cărţii pe care o citesc, aceştia depăşind uneori numărul oamenilor care se joacă pe telefon (chestia asta depinde totuşi de ore şi de staţii) şi sunt fericită să văd în jurul meu oameni care citesc. În al doilea rând, pot să zic că această carte mi-a plăcut foarte tare deoarece a vorbit sufletului meu de cititoare, a rezonat cu mine şi a fost ca o oază în care m-am refugiat în fiecare zi.

Această carte ne-o prezintă pe Juliette, o tânără care locuieşte în Paris şi căreia îi place să observe ceea ce citesc oamenii din jurul ei în metrou. Şi într-o zi, printr-o coincidenţă, ajunge să cunoască un om care îi va schimba viaţa, omul care crede că trebuie întotdeauna să oferi cartea potrivită fiecărui om, cartea de care are nevoie. Şi astfel viaţa Juliettei se schimbă şi porneşte într-o frumoasă călătorie în lumea cărţilor. Mi-a plăcut cartea asta deoarece este o carte pentru cei care iubesc cărţile, doar aşa am putea să o înţelegem mai bine pe Juliette şi alegerile ei. După ce am citit atâtea cărţi, atâtea romane cu acţiuni şi personaje diferite, în sfârşit am găsit o carte care să vorbească şi mie ca cititoare şi m-a făcut să îmi dau seama de multe lucruri, inclusiv de faptul că fiecare om are nevoie de o carte potrivită la momentul potrivit care să îi schimbe viaţa. De asemenea, mi-a plăcut să găsesc o listă de cărţi, unele pe care le-am citit, unele de care doar am auzit şi unele pe care nici nu am ştiut că există, dar pe care cu siguranţă vreau să le citesc într-o bună zi. Cartea asta a fost ca o terapie pentru mine, ca un moment de respiro între atâtea romane citite şi cele care urmează a fi citite şi a fost cartea perfectă pentru lectura în metrou, făcându-mă să ridic ochii din carte şi să caut cu privirea şi alţi cititoriîn metrou.

Recomand cartea asta pasionaţilor de cărţi, pentru că vorbeşte pe sufletul nostru, celor care vor o lectură frumoasă care să facă timpul şi staţiile să treacă mai repede şi celor care vor o pauză de la ceea ce citesc în general şi vor să încerce ceva inedit.

În categoria Must-read | Etichete | Lasă un comentariu