„Tipul din filme nu există” de Bogdan Stoica – vol.2

Bogdan Stoica - Tipul din filme nu există (volumul 2)Era o frumoasă zi de noiembrie, miercuri 22 noiembrie mai exact, iar eu mă bucuram de o frumoasă plimbare printre cărţi la Gaudeamus (pentru că doar miercurea şi joia dimineaţa nu prea e lume prin târg, că doar, de, lumea e la servici şi doar atunci ajungi să şi vezi ceva din cărţile de la standuri) şi cum mă plimbam printre standuri văd o mulţime de oameni adunaţi la o lansare. M-am oprit să văd cine ce lansează şi l-am văzut pe Bogdan Stoica. Acela a fost momentul în care celelalte gânduri au rămas pe locul doi şi singurul lucru pe care l-am făcut a fost să mă opresc să îl ascult (îmi place la nebunie cum vorbeşte tipul ăsta!). Este genul de om care mi-ar înveseli şi cea mai nasoală zi şi pe care nu m-aş plictisi să îl ascult, este glumeţ şi simpatic. Şi cu toate că am avut primul volum al cărţii „Tipul din filme nu există”, dar cineva mi l-a cerut împrumut şi am rămas fără el definitiv, mi-am propus să mai îmi încerc norocul de un nou autograf pe cele două volume, de data asta. Şi cel mai mişto moment a fost acela când i-am zis „pentru miss-shady” iar el a zis că m-a menţionat în cartea lui (aşa mândrie am simţit mai rar 🙂 şi m-a făcut şi curioasă). Aşa că aş putea vorbi de Bogdan Stoica şi de cărţile lui în 1000 de pagini, dar să trecem la subiect: volumul doi mi-a plăcut la fel de mult ca şi primul.

Volumul acesta conţine 60 de scurte povestioare din viaţa autorului (asta în varianta distribuită prin librării, că în ediţia limitată sunt cu 12 în plus, eu am avut norocul să o obţin pe cea în ediţie limitată) scrise în acelaşi fel specific lui Bogdan Stoica, care te face să râzi în hohote uitând unde te afli de fapt (şi aşa am ajuns să mă fac de râs prin metrou, de apoi îmi doream să ajung mai repede la destinaţie ca să scap de privirile bănuitoare ale celor din jur). Într-o nouă încercare de a ne arăta că „tipul din filme nu există”, autorul m-a făcut să râd şi să îmi doresc să citesc mai încet (gen câte o poveste – două pe zi) ca să nu se termine cartea asta. De mult nu mi-a mai oferit vreo carte aşa o doză bună de râs şi bună dispoziţie. Mică şi uşor de citit, prezentând faptele într-un mod plin de umor, cartea asta a fost perfectă de luat peste tot cu mine şi mi-a înseninat şi cele mai urâte zile. Singurul lucru uşor negativ pe care pot să îl zic despre cartea asta (sau cel puţin o chestie care mie nu mi-a plăcut şi m-a surprins) este că ultimele 32 de pagini, cele care sunt în plus în ediţia limitată sunt scrise cu un font mai mic, ceea ce creează un efect ciudat. Adică nu am probleme cu vederea sau ceva, dar chiar trebuia micşorat fontul? Sau poate asta e un mod ciudat de a face cititorul să simtă că i se împărtăşeşte un secret, ceva ce nu se poate scrie la fel ca restul cărţii??? Oricum per total cartea asta a meritat citită şi mi-a înseninat zilele.

Recomand cartea asta fetelor care încă mai speră să îl găsească pe „tipul din filme”, celor care cred că l-au găsit deja, tuturor femeilor, că poate mai învaţă câte ceva de la Bogdan Stoica şi tuturor celor care vor să se amuze pe cinste (cartea asta te face să râzi chiar şi în cele mai naşpa zile!!!) singuri sau cu prietenii.

În categoria Cărţi de autori români, Must-read | Lasă un comentariu

Am „uitat” şaptezeci de cărţi!

De îndată ce am aflat de chestia asta cu „uitatul” de cărţi, m-am şi pus pe treabă. Am dat comandă la cărţile mele preferate (nu mă pot hotărî pe care carte să o numesc „preferata mea”) şi m-am gândit la locuri unde să pot să le „uit” având în vedere şi oraşele pe care urma să le vizitam. Ce mi s-a părut interesant la această experienţă a fost felul în care reacţionau oamenii în fiecare oraş. Deşi nu am crezut că va fi diferit, am constatat că, în timp ce locuitorii Piteştiului mi-au scris pe pagina de Facebook şi chiar pe blog la articolul pe care l-am scris despre acţiunea asta cu „uitatul” de cărţi, în Timişoara oamenii au fost circumspecţi şi cu greu luau cărţile (poate se gândeau că cineva le-a uitat pe bune şi vor reveni după ele), iar în Bucureşti oamenii le luau şi atât. Dar să o luăm cu începutul.

Am ajuns să plec din Bucureşti cu o sacoşă cu 15 cărţi în portbagaj şi să mă îndrept spre prima destinaţie: Piteşti. Am început timid, cu o carte „uitată” pe o bancă în pădurea Trivale, unde, atunci când m-am întors de la plimbarea prin pădure, am văzut că se strânseseră câţiva oameni, încercând să se hotărască cine să o păstreze. Asta m-a făcut să am şi mai mult curaj, aşa că, pe parcursul celor 4 zile petrecute în Piteşti, am reuşit să „uit” toate cele 15 cărţi în parcuri şi în centru, în zone cât mai variate, ca să se bucure cât mai multă lume de ele. Oamenii din Piteşti au fost minunaţi şi mi-au scris despre cât de mult le-a plăcut că au găsit cărţile şi mi-au trimis şi poze cu ele (cu toate că nu mă aşteptam la nimic din partea găsitorilor, faptul că unii mi-au scris a fost foarte drăguţ). Şi am făcut şi un experiment: am „uitat” o carte pe o bancă în pădure şi apoi m-am mutat pe banca de lângă, iar atunci când au trecut nişte băieţi pe lângă bancă şi au văzut cartea, au luat-o, au citit mesajul şi apoi şi-au făcut selfie cu ea şi au luat-o acasă. Oricum a fost o experienţă frumoasă!

Apoi am plecat spre Timişoara cu stocuri noi (încă 15 cărţi), pe care le-am „uitat” cu uşurinţă prin centrul oraşului şi prin parcuri (am lăsat una chiar şi într-un local) cu ajutorul unor prieteni care atrăgeau atenţia asupra lor ca să nu îmi aducă oamenii înapoi cărţile. Oamenii în Timişoara au fost mai sceptici, vedeau cărţile, dar nu prea se apropiau de ele, în speranţa că cel/cea care le-a uitat se va întoarce, aşa că adesea rămâneau acolo până seara. Dar până la urmă le lua cineva, aşa că am stat liniştită că nu vor păţi ceva cărţile.

Şi când m-am întors în Bucureşti am zis că trebuie să fac ceva mai special, fiind oraşul unde stau aşa că am „uitat” aici 40 de cărţi, dintre care 20 în parcul I.O.R., iar restul la metrou, pe bănci în parcurile mele preferate sau în zonele unde aveam treabă. Bucureştenii s-au bucurat de cărţile „uitate” de mine (ştiu asta deoarece am surprins zâmbete pe feţele găsitorilor, ceea ce m-a făcut să mă bucur tare), dar nu au scris nicăieri despre găsirile lor. Oricum nu asta era important, sper doar să le fi făcut o surpriză plăcută şi să le citească cu plăcere.

Ca o concluzie la toată această acţiune, sper că cei care au găsit cărţile „uitate” să le citească şi să se bucure de ele, aşa cum m-am bucurat şi eu de toate acele 70 de poveşti. Şi mi-a plăcut să fac acest gest, să „uit” aceste cărţi, iar peripeţiile prin care am trecut în fiecare oraş nu o să le uit niciodată, la fel cum nu o să uit pe toţi cei care m-au ajutat, atrăgând atenţia asupra lor în timp ce eu puneam cărţile şi le făceam poze. Iar celor care au găsit cărţile mele le urez: Spor la citit!

În categoria Cărţile mele | Lasă un comentariu

„Oraşul de Cenuşă” de Cassandra Clare – Seria „Instrumente mortale” vol.2

Cassandra Clare - Oraşul de CenuşăM-am apucat să citesc şi cel de-al doilea volum din seria „Instrumente mortale” fără să ştiu la ce să mă aştept. Adică mă aşteptam să fie o carte ok, dar nu mă aşteptam să fie mai bună decât prima, iar aici m-am înşelat. Sau cel puţin mie mi-a plăcut mai mult. Dacă se întreabă cineva de ce, răspunsul este simplu: pentru că are o acţiune mai alertă decât primul volum, parcă totul se accelerează si anumite evenimente se petrec mai repede. Deşi are un număr de pagini comparabil cu primul volum, „Oraşul de Cenuşă” mi s-a părut o carte mai uşor de citit (deşi este tot greu de cărat prin oraş după mine, dar parcă speram mereu să mai prind un moment ca să mai citesc un capitol).

Acest volum începe cu o nouă ispravă a lui Valentine, care obţine şi cel de-al doilea Instrument mortal, Sabia Mortală, pentru a-şi duce la capăt planurile malefice, şi reuşeşte acest lucru cu ajutorul demonilor care ascultă de el. În încercarea de a-l opri pe Valentine să mai omoare şi alţi nevinovaţi, se stârneşte o bătălie în toată regula între vânătorii de umbre şi demonii chemaţi de Valentine, iar în urma acestei lupte mulţi sunt răniţi. Clary şi Jace descoperă că au nişte puteri nebănuite de care nu aveau habar şi se folosesc de ele pentru a încerca să îl împiedice pe Valentine să îşi atingă scopurile. Cartea se termină cu o victorie provizorie, dar cu o speranţă pentru mama lui Clary de a îşi reveni. Volumul acesta mi-a plăcut mai mult decât primul, având în vedere că acţiunea a fost foarte intensă, bătălia m-a ţinut cu sufletul la gură până la sfârşit, iar finalul cărţii m-a făcut să îmi doresc să  mă apuc cât mai repede de cel de-al treilea volum. Poate că nu este o carte uşor de ţinut după mine, datorită faptului că are multe pagini şi este foarte mare, dar cu siguranţă a meritat fiecare drum pe care l-am făcut cu ea în spate, deoarece nu mă aşteptam să mă surprindă atât de tare.

Recomand această carte celor cărora le-a plăcut primul volum şi nu s-au lăsat speriaţi de numărul mare de pagini sau de dimensiunile cărţilor din seria „Instrumente Mortale”, iar celor care nu s-au apucat încă să citescă această serie, le-o recomand cu căldură, deoarece, cel puţin până acum, mi-a plăcut la nebunie şi abia aştept să mă apuc şi de volumul trei.

În categoria Cărţile mele | Etichete , , | Lasă un comentariu

„Oraşul Oaselor” de Cassandra Clare – Seria „Instrumente mortale” vol.1

Cassandra Clare - Oraşul OaselorAm seria „Instrumente mortale” în bibliotecă de trei ani şi abia acum mi-am făcut curaj să mă apuc să o citesc. De ce? Foarte simplu: are patru volume mari şi groase, care nu încap prin nicio geantă şi pe care dacă le pun în rucsac îmi rup spatele cărându-le. Mi-a fost recomandată seria asta de cineva care citeşte cam acelaşi gen de cărţi cum îmi plac mie şi m-a şi ajutat să le iau, aşa că nu am văzut niciun dezavantaj în a le avea. Doar că atunci când le-am văzut pe toate împreună, cât de mari şi groase sunt, parcă mi-a mai pierit din cheful să le citesc şi aşa au stat ele în biblioteca mea până acum, uitate pe un raft. Dar de îndată ce m-am apucat de primul volum, am fost „prinsă” de acţiune şi am iubit fiecare personaj, astfel încât am citit acest prim volum în doar 2 zile (are peste 400 de pagini).

În „Oraşul Oaselor” aflăm de existenţa unei fete, Clary, care nu pare cu nimic neobişnuită, dar care, treptat, află despre adevărata ei provenienţă şi ce este ea de fapt. Crezând la început că este o fată normală, Clary află că trăieşte într-o lume unde nimic nu este ceea ce pare şi că, în afară de oameni, în jurul ei există şi vampiri, vârcolaci, demoni, vânători de umbre şi o grămadă de alte fiinţe supranaturale. Şi pentru că poate vedea toate aceste fiinţe, se spune că are darul Vederii (pe care la început nici ea nu ştie că îl are, dar îl descoperă treptat). Acţiunea cărţii este foarte dinamică, nu există pagină să nu se întâmple ceva, şi mi-a plăcut mult felul în care Clary a fost „atrasă” în lumea fiinţelor supranaturale după ce mama ei a fost răpită. Ce m-a enervat în cartea asta (şi am mai întâlnit chestia asta şi în altă carte) este folosirea termenului „sveterele”, care ştiu că edistă în DEX, dar dacă tot avem un cuvânt în limba română pentru pulover, de ce să ne complicăm cu englezisme? Nu e mare lucru, dar mă deranjează să găsesc termeni ciudaţi în traducerile cărţilor pe care le citesc. Oricum, cartea mi-a plăcut mult (atât de mult încât mă încumet să citesc şi cel de-al doilea volum al seriei), mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut dinamica generală a cărţii şi mi-a plăcut povestea. Nu au lipsit nici surprizele şi răsturnările de situaţie, care m-au făcut să nu pot să o las din mână.

Recomand cartea asta tuturor fanilor fantasy, celor care vor să citească o carte dinamică şi plină de neprevăzut şi celor care nu se sperie de dimensiunile mari, pentru că, până la urmă, nu contează cât de mare sau groasă sau grea e o carte, ci dacă este o carte bună sau nu, iar „Oraşul Oaselor” este, din punctul meu de vedere o carte bună (parcă de mult nu am mai citit o carte aşa frumoasă)!

În categoria Cărţi pentru adolescenţi | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

„În ape adânci” de Paula Hawkins

Paula Hawkins - În ape adânciDeşi am prin bibliotecă şi celălalt roman scris de Paula Hawkins, „Fata din tren”, titlul acestuia m-a atras astfel încât am decis să îl citesc pe acesta primul. M-am gândit puţin înainte să mă apuc de ea, deoarece nu ştiam la ce să mă aştept (nu am vrut să citesc nimic despre cartea asta înainte ca să nu mă las influenţată). Şi acum că am terminat-o pot să zic că mi-a plăcut deşi nu e chiar genul de carte pe care l-aş citi în mod normal, deoarece este o poveste plină de mister, cu şi despre crimele de pe lângă un râu. Dar felul în care este scrisă m-a făcut să fiu curioasă ce se întâmplă mai departe şi aşa am ajuns să citesc cartea asta foarte repede.

„În ape adânci” este povestea unei crime. Nell Abbott a fost găsită moartă într-un râu. Dar în acelaşi râu şi-au găsit sfârşitul multe alte femei înainte, astfel încât sora lui Nell, Jules, şi fiica acesteia, Lena, sunt sigure că Nell a fost asasinată. Ceea ce este interesant în cartea asta este că în fiecare capitol ne vorbeşte câte un personaj şi astfel aflăm câte un detaliu despre viaţa într-un mic orăşel, în care toţi locuitorii au câte un secret sau ceva de ascuns. Şi partea bună este că toate capitolele sunt micuţe aşa încât pot fi citite uşor. Şi în fiecare capitol aflăm câte o părticică din vieţile locuitorilor acestui orăşel şi mereu am rămas în suspans gândindu-mă: „Care o fi faza cu personajul ăsta că sigur ascunde el ceva sau ştie mai multe decât spune?” Şi deşi nu pot să spun că mă dau în vânt după cărţile de genul acesta, a fost totuşi fascinant să încerc să mă prind care a fost criminalul (şi dacă nu cumva chiar s-a sinucis fata). Felul în care trecutul se repetă şi tot moare câte o fată (nu a murit niciun bărbat în râul respectiv) pare un fel de avertisment că acolo se petreceau lucruri nebănuite şi măreşte suspansul cărţii. Deci pot să zic că mi-a plăcut cartea asta (atât cât pot aprecia o carte de genul acesteia), iar acţiunea este frumos construită în jurul râului astfel încât să te „prindă” şi la sfârşit să nu îţi vină să crezi cine este vinovat.

Recomand cartea asta fanilor cărţilor poliţiste, celor cărora le place să îşi bată capul încercând să afle cine este vinovatul şi de ce s-au întâmplat toate acele lucruri cumplite în acel orăşel şi mai ales în jurul acelui râu, dar şi celor care vor să citească un roman plin de provocări şi mister.

În categoria Cărţile mele | Etichete , , , | Lasă un comentariu